Home > Editorial > Afganistan – locul în care a rămas jumătate din suflet. Povestea militarilor români, dincolo de „tranșee”

Reclamă

Afganistan – locul în care a rămas jumătate din suflet. Povestea militarilor români, dincolo de „tranșee”

Autor: Diana Bumbeneci

9 iunie 2021, 00:06

Reclamă

Afganistan – locul în care a rămas jumătate din suflet. Povestea militarilor români, dincolo de „tranșee”

Reclamă

Pași îndreptați permanent către necunoscut, riscuri asumate și întreruperi bruște de respirație în fața fiecărei persoane ce părea că ascunde un pericol. Ore întregi în pustiu, printr-un praf sec și prin vremuri amare și condiționate de dor și de temperaturi și de 50 de grade Celsius. Experiențe comune, povești de viață și puterea de a merge înainte, în fața celor care destabilizau teritoriul de la o zi la alta. Dorința de a aduce pace și liniște într-un conflict politic sângeros pentru un pământ care, până la final, și-a cerut un tribut scump. Așa arată tabloul celor 19 ani de activitate ai tuturor militarilor membrii NATO și a celor peste 32.000 de militari români în Teatrul de Operații din Afganistan.

În momentul în care s-a decis retragerea completă a trupelor NATO din Afganistan, ultimii 600 de militari români au fost programați să se întoarcă în țară până pe 11 septembrie 2021. Repatrierea se pare că a avut loc chiar mai devreme. Acum, totul pare „trecut”, totul pare doar o amintire, însă cei care au avut misiuni în zona de conflict vor rămâne pe veci cu povești de viață care vor fi transmise, cu siguranță, de la o generație la alta.

Reclamă

Ne aducem aminte de începuturi. La Summitul NATO susținut la Praga, în data de 21 noiembrie 2002, șefii țărilor membre NATO au decis intrarea României în alianță, alături de Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia și Bulgaria. Procedura a fost semnată pe 26 martie 2003, la Bruxelles. Astfel, pe data de 29 martie 2004, România avea să devină stat membru al Alianței Nord – Atlantice.

Încă din 2002, de la sfârșitul lunii ianuarie, militarii români au fost prezenți neîncetat în Afganistan. Începutul a fost marcat de un detașament de poliție militară, o aeronavă C130 Hercules și ofițeri de stat major, urmând ca infanteriștii să se alăture cu un batalion, astfel asigurându-se securitatea în Zabul și pe Aeroportul Internațional Kabul. În toți acești ani, militarii români au ocupat peste 50.000 de funcții în misiunile din zonele de conflict, numai în Afganistan fiind peste 32.000, iar de-a lungul anilor au fost peste 40 de Batalioane și 200 de microstructuri prezente, prin rotație, în zonele de conflict.

Lupta pentru pace a fost continuă…O luptă în care au căzut la datorie peste 3000 de militari din toate țările membre, peste 13.000 de afgani și 30 de militari români, eroi ai neamului, precum făuritorii de țară din cele două Conflagrații Mondiale și alte lupte crâncene.

Nu doar o singură dată, mulți dintre militari au considerat Afganistanul ca fiind „țara de praf și de piatră”. O țară în care soarele răsare pe chipurile a mii de copii și le mângâie dorința de a mai trăi o zi, de a mai vedea că cineva se zbate pentru viața și liniștea lor. Din păcate, odată cu retragerea NATO din Afganistan, trupele americane și române și celelalte membre ale Alianței nu vor mai fi prezente pe drumurile seci, înguste și pline de praf. Nu vor mai fi acei „oameni mari îmbrăcați în combat și cu arme în mână” care să le dăruiască ciocolată, mâncare sau rechizite și care să le dea speranța că mâine ar putea fi mai bine.

S-a discutat mult despre plecare, despre viitor, însă foarte puțin despre ce a rămas cu adevărat în urmă. Au rămas suflete nevinovate ale unor oameni care tot își doresc este liniștea. Despre copiii din Afganistan, despre oamenii care au rămas în urmă, dar și despre experiența trăită într-un astfel de loc, ne-au povestit doi militari apropiați ai redacției noastre, ofițeri ai Ministerului Apărării Naționale și Veterani ai Teatrelor de Operații din Afganistan.

„Aveam 25 de ani când am participat la prima misiune. Eram comandant pluton. Îmi amintesc că au fost zile în care simțeam cu adevărat oboseala, iar presiunea era peste măsură, însă pregătirea militară mă determina să văd lucrurile cu optimism. De multe ori simțeam că dorul era mai puternic decât toate, dar știam că și asta o să treacă cu bine. Dacă ar fi să mai vreau să plec în Afganistan? Da, nu regret nimic din această experiență. Cât despre copiii de acolo, sunt foarte inteligenți, speră și își doresc o educație. Oamenii sunt resemnați și obișnuiți cu conflictul. Eram o speranță pentru ei, dar totodată începeau să conștientizeze că cea mai mare schimbare va veni de la ei. Acum simt frica, lipsa de siguranță. Eu am și amintiri plăcute din acea zonă. Am reușit să cunosc oameni demni de profesia lor, să leg prietenii cu oameni pe care îi port în suflet. Atunci când m-am întors acasă, tot ce am simțit a fost normalitate, iubire, senzația unui nou început”, ne povestește unul dintre ofițeri.

Mercenari în propria țară?

La noi acasă, în România, mulți dintre cei care slujesc țara sub același nume și același drapel, s-au trezit blamați, judecați și considerați mercenari. Dar cum poate fi mercenar cel care atunci când a depus un jurământ, l-a depus pentru țară, iar acum țara este pentru NATO? Cum poate fi mercenar un om care în spatele unei uniforme ascunde mii de povești, de zile absente din sânul familiei, de aniversări și serbări ale copiilor pierdute?

„Dacă ar fi să le transmit un mesaj celor care ne fac mercenari, ei bine…să se gândească la românii care au murit prin Crimeea sau prin Ungaria pentru România, în cel de-al Doilea Război Mondial. Ei au fost mercenari? ”, a transmis același militar.

„Nu suntem mercenari, suntem doar militari care executăm ordinele primite. Aceasta este o concepție greșită”, a completat celălalt ofițer.

Afganistanul a făcut din românii mai tineri peste noapte bărbați responsabili, din românii mai sensibili – adevărate caractere puternice, din dorul de casă – ambiția de a avea succes, din privirea în spate, pe alei de unități umbrite, dorința de a fi cel mai bun, pentru a te putea întoarce acasă teafăr și nevătămat.

„Când am plecat în zona de conflict aveam 27 de ani. Am ocupat o funcție care impunea să ies aproape în fiecare zi din bază și să interacționez cu populația locală. La început, zilele treceau repede, deoarece era elementul de noutate, dar după primele două luni, timpul trecea din ce în ce mai greu, deoarece intervenise oboseala și dorul de cei dragi. La un moment dat aveam în continuu o stare de oboseală și devenise normal. Nu pot să spun că am simțit o presiune mare, deoarece știam ce am de făcut în arie și nu făceam rabat de la nimic atunci când știam că misiunea însemna siguranța celor din jur. De mai multe ori am simțit atât de puternic dorul de cei dragi. Cât despre copiii afgani, la început nu puteam să înțeleg felul lor de a fi sau cum reușesc să trăiască așa, deoarece făceam comparație cu noi, dar apoi am ajuns să îi cunosc mai bine. Deși îi ajutam cât puteam, unii nu știau să se bucure, însă pe chipurile altora le citeai atât de multă fericire. Acest lucru îmi dădea putere să continui misiunea. Am și amintiri frumoase. Am legat prietenii strânse cu unii colegi. Din punct de vedere al evoluției militare pot spune că a meritat efortul depus datorită faptului că am văzut exact ce înseamnă un militar cu experiență și cât de mult contează pregătirea. Despre misiune voi vorbi mereu cu drag, mai ales că a fost îndeplinită cu succes și nimeni nu a fost rănit. Când am ajuns acasă am fost foarte emoționat și nu am cuvinte să descriu sentimentul pe care l-am avut atunci când am văzut în fața mea cei mai dragi oameni din sufletul meu”, a mai povestit al doilea ofițer care a acceptat să ne împărtășească doar câteva dintre trăirile sale.

În misiunile din ultimii 19 ani, militarii români s-au împărțit permanent pe două fronturi: dorul de casă, de cei dragi și atenția către misiuni și îndatoriri. Căci uneori, în viața unui astfel de român, activitățile profesionale par atât de ușoare, comparativ cu ochii înlăcrimați ai copilului aflat în spatele unui display de telefon, căruia trebuie să îi găsești cea mai mare putere să îi spui că nici în această noapte nu vei adormi lângă el și nici mâine nu vei putea să îi dai îmbrățișarea de bună dimineața.

Și despre cei de acasă, ce putem spune oare, când numai soție de militar să nu fii, în zile grele, la încercări și în momente în care nu știi cum să nu transmiți greul, căci deja e acolo… greul e purtat pe alți umeri, iar datoria ta este să fii un sprijin real. Cum să fii copilul unui militar și să îți fie ușor, când la serbare vor fi toți părinții, mai puțin ai tăi, iar la televizor auzi că s-ar putea să nu se mai întoarcă? Să fie acesta prețul unui „mercenar”? Cred că e prea mare pentru un om…

„Te văd destul de cult la cap încât să înțelegi că astfel de obligații sunt asumate de către politicieni, eu sunt doar un militar care a jurat să-și apere țara. Sunt un militar care ar fi vrut să fie lângă soție când a născut, să-și țină fetița de mână la primii pași, să-și însoțească tatăl pe ultimul drum.

….am avut timp de o altă misiune, în Afganistan.

De data asta am fost mai puțin norocoși. Nu ne-am mai întors toți după șase luni. Unii au venit mai repede. Uciși sau mutilați de un dispozitiv exploziv improvizat. Se mai întâmplă. Ne lăsăm scrisori de rămas bun înainte de fiecare misiune și încercăm să ne consolăm cu gândul că cineva va avea grijă de familiile noastre. Statul, România, politicienii, că doar ei sunt cei care-și asumă obligații în numele nostru.

Unul dintre colegii uciși avea un băiețel născut după ce el a plecat în misiune. A rămas soția să-l crească, din pensia de urmaș a soțului, 1.800 de lei. Știu, te surprinde! Cum să trăiască cineva din banii pe care tu îi dai lunar la coafor, la frizer sau la spa?! Sunt convins că ești la curent cu solda unui căpitan după 20 de ani de armată, 3.600 de lei, și că te încearcă o empatie profundă față de familiile eroilor noștri?”, este doar o parte din scrisoarea unui militar adresată pentru jurnaliștii români care instigă la blamarea Ministerului Apărării Naționale și implicit, la veteranii din Teatrele de Operații.

Militarii români uciși în Afganistan sunt:

Tributul unui război care a durat aproape două decenii a fost mult prea scump. Peste 100 de militari români au rămas mutilați, cu răni care le-au schimbat complet viața, iar alți 29 au plecat și nu s-au mai întors! Au plecat cu un jurământ, iar la întoarcere, în dreptul numelor lor, a fost strigat „căzut la datorie”. Sunt 29 de suflete care au lăsat în urmă doar amintiri, familii îndurerate, dar speranța colegilor că pregătirea militară îi va face să nu mai treacă prin astfel de tragedii. România a plătit un tribut Afganistanului prin acești militari, însă România va fi gata întotdeauna să sprijine NATO în misiunile externe, mai ales în cele care pot aduce pacea și liniștea pentru suflete nevinovate.

-Slt (pm) Ciprian-Ştefan Polschi, decedat la 05 septembrie 2019, n apropiere de Green Zone din capitala Afganistanului
-Slt. (PM) Mădălin Stoica, decedat la 15 septembrie 2017 în zona aeroportului Kandahar
-Slt. (PM) Iulian Dumitrescu, decedat la 07 mai 2016
-Slt. (PM) Adrian Vizireanu, decedat la 07 mai 2016
-Slt. (PM) Claudiu Constantin Vulpoiu, decedat la 30 martie 2014
-Slt. (PM) Adrian Postelnicu, decedat la 23 septembrie 2013
-Slt. (PM) Vasile Claudiu Popa, decedat la 23 septembrie 2013
-Slt. (PM) Ion-Lucian Leuștean, decedat la 9 mai 2012 după ce a fost rănit grav la 7 septembrie 2011 în provincia Zabul din Afganistan
-Slt. (PM) Cătălin Ionel Marinescu, decedat la 10 mai 2011 în provincia Zabul
-Slt. (PM) Constantin-Laurențiu Lixandru, decedat la 5 mai 2011 în provincia Zabul
-Slt. (PM) Cristian-Petru Filip, decedat la 1 octombrie 2010[20]
-Slt. (PM) Marius Florin Sfecheș, decedat la 1 octombrie 2010
-Slt. (PM) Dan Ciobotaru, decedat la 23 iunie 2010 pe drumul național 1 Kabul-Kandahar
-Slt. (PM) Caracudă Paul, decedat la 23 iunie 2010 pe drumul național 1 Kabul-Kandahar
-Slt. (PM) Valerică Leu, decedat la 12 mai 2010 pe drumul național 1 (Qalat-Kabul)
-Slt. (PM) Florin Bădiceanu, decedat la 23 februarie 2010 pe drumul național Kandahar-Kabul
-Mr. (PM) Iuliu-Vasile Unguraș, decedat la 7 aprilie 2009 pe drumul național Kandahar-Kabul
-Mr. (PM) Tiberius-Marcel Petre, decedat la 3 aprilie 2009
-Slt. (PM) Claudiu Chira, decedat la 26 februarie 2009 pe drumul național 1 (Qalat-Kabul)
-Slt. (PM) Dragoș Traian Alexandrescu, decedat la 31 august 2008 pe drumul național 1 (Qalat-Kabul)
-Slt. (PM) Claudiu Marius Covrig, decedat la 13 iunie 2008 pe drumul național 1 (Qalat-Kabul)
-Slt. (PM) Ionuț Cosmin Sandu, decedat la 20 martie 2008
-Slt. (PM) Ioan Grosaru, decedat la 21 septembrie 2007
-Slt. (PM) Aurel Marcu, decedat la 6 septembrie 2007
-Slt. (PM) Ionel Gheorghiță Drăgușanu, decedat la 20 iunie 2006
-Slt. (PM) Bogdan Valerian Hâncu, decedat la 27 aprilie 2006
-Slt. (PM) Narcis Șonei, decedat la 24 aprilie 2005
-Slt. (PM) Iosif-Silviu Fogarași, decedat la 11 noiembrie 2003
-Slt. (PM) Mihail-Anton Samuilă, decedat la 11 noiembrie 2003