Reclamă
Viața are un mod ciudat de a ne surprinde. Și acum mă minunez cum acel moment unic a schimbat pentru totdeauna cursul vieții mele. Era o după-amiază răcoroasă de octombrie, iar eu mă întorceam acasă de la târgul din satul vecin. Pe atunci, autobuzele erau rare, așa că străbăteam lungul drum pe jos, jonglând cu saci grei de cartofi și bombănind nemulțumită din cauza drumului denivelat.
Aveam 42 de ani și locuiam singură, doar cu pisica mea roșcată, Barsik, care semăna mai degrabă cu o pernă rotunjoară cu mustăți decât cu o felină. După divorț, relațiile mele – atât cu oamenii, cât și cu copiii mei – se deterioraseră. Zilele mele erau un ciclu monoton: gestionam biblioteca satului, tricotam șosete de vânzare și mă delectam seara cu telenovele.
Reclamă
În timp ce mă târam pe acel drum pustiu, am observat ceva neobișnuit – o siluetă micuță ghemuită sub un stejar bătrân, cu genunchii strânși la piept. Pentru o clipă, am crezut că mi se pare. Ce copil ar sta afară, în frigul ăsta tăios, de unul singur?
– Hei, fetițo, al cui copil ești? am strigat, apropiindu-mă.
Fetița și-a ridicat ușor capul. Fața îi era palidă, ochii mari și speriați, iar buzele îi tremurau din cauza frigului. Nu a spus nimic, doar se ținea strâns în brațe.
– Te-ai rătăcit? Unde îți sunt părinții? am întrebat din nou, de data asta mai blând.
Nicio reacție – doar o ușoară tremurare a buzelor.
– Doamne, ești înghețată! am exclamat, lăsând jos sacii și ghemuindu-mă lângă ea. – Mă cheamă Tatiana Ivanovna. Tu cum te numești?
– S-Sonia, a șoptit atât de încet încât a trebuit să mă aplec să o aud.
– Ei bine, Sonia, vrei să vii acasă cu mine? Îți fac un ceai să te încălzești, și apoi ne dăm seama unde trebuie să ajungi.
După o clipă de ezitare, a dat ușor din cap. Am adunat sacii într-o mână și i-am luat mâinile înghețate în cealaltă. Împreună ne-am îndreptat spre casă – eu gâfâind cu cartofii, iar ea pășind încet, ca o vrăbiuță pierdută.
Ajunsă acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o înfășor într-o pătură călduroasă, să pornesc radiatorul vechi și să pun ibricul pe foc. Barsik, care de obicei ignora musafirii, s-a urcat direct în brațele ei și a început să toarcă zgomotos, trupul lui dolofan fiind o greutate confortabilă pentru ea.
– Uite-l! Deja te place, am râs, scoțând niște fursecuri. – De obicei nu e atât de prietenos!
Sonia i-a mângâiat timid blana, iar pentru prima dată am văzut cum umerii i se relaxează ușor.
– Câți ani ai, Sonia? am întrebat-o cu blândețe.
– Cred că cinci, a răspuns.
– Știi cum te cheamă de familie? Sau unde locuiești?
A clătinat din cap, iar pieptul mi s-a strâns. Ceva era profund greșit.
În acea noapte, după ce i-am dat o supă caldă și am culcat-o în patul meu, am început să dau telefoane – la poliție, la satele din apropiere, chiar și la orfelinate. Dar nimeni nu raportase un copil dispărut.
Zilele s-au transformat în săptămâni. Sonia a rămas, devenind tot mai confortabilă cu mine. Râdea când îi citeam povești de noapte bună și începea să deseneze mici imagini pe bucăți de hârtie. Dar când încercam să-i vorbesc despre trecut, se închidea în sine, ca și cum ar fi încuiat acele amintiri pentru totdeauna.
– Sonia, i-am spus, vrei să rămâi cu mine? Nu doar acum – ci pentru totdeauna?
Creionul i s-a oprit în mijlocul unei linii. S-a uitat la mine cu ochi mari.
– Serios? Pot să rămân?
– Da, am zâmbit, abținându-mi lacrimile. – O să fiu mama ta.
– Și Barsik?
Am râs, dând din cap. – Și Barsik.
S-a ridicat de pe scaun, a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns. În acel moment, am știut că voi face tot ce-mi stă în putință să-i ofer o viață bună.
Drumul nu a fost deloc ușor. Au fost obstacole birocratice, inspecții acasă și tone de hârtii de completat, dar eram hotărâtă. Cu timpul, Sonia a devenit fiica mea – nu prin sânge, ci prin iubire și alegere.
Talentul ei pentru desen s-a făcut rapid remarcat. Când a ajuns în clasa întâi, profesorii erau uimiți de abilitățile ei artistice și m-au încurajat să o înscriu la o școală de artă. Am început să lucrez suplimentar în weekenduri, curățând apartamente din oraș, ca să strâng bani pentru taxa de școlarizare. Sonia nu s-a plâns niciodată de drumurile lungi cu autobuzul spre cursuri, iar pasiunea ei doar a crescut.
Desigur, adolescența a venit cu provocările ei. Sonia se confrunta adesea cu întrebări legate de identitatea ei, întrebându-se de ce fusese abandonată.
– De ce m-au lăsat? m-a întrebat într-o seară, cu lacrimi în ochi. – N-am fost suficient de bună?
Am strâns-o tare în brațe, cu inima frântă pentru fetița care, odată, stătea ghemuită sub un stejar bătrân.
– Ai fost mereu suficient de bună, i-am șoptit. – Tu ai fost un dar pentru mine – o șansă de a iubi și de a fi iubită.
Anii au trecut, iar Sonia a înflorit ca artistă talentată. Lucrările ei câștigau competiții, iar până la absolvire, avea deja în plan să studieze la o școală de artă din oraș. Să o văd cum își ia zborul mă umplea de mândrie, chiar dacă asta făcea ca micul nostru cămin să pară mai gol.
Într-o zi, m-a sunat cu un amestec de entuziasm și ezitare.
– Mamă, am găsit ceva. Îți amintești jacheta pe care o purtam când m-ai găsit? Are o etichetă de la o croitorie veche. Cred că aș putea descoperi de unde vin.
Un nod mi s-a format în stomac, dar înțelegeam nevoia ei de a avea răspunsuri. Câteva săptămâni mai târziu, s-a întors acasă după căutări – cu mâinile goale, dar hotărâtă.
– Mi-am dat seama de ceva, mi-a spus cu voce calmă. – Nu e vorba despre de unde vin, ci despre unde merg – și cine mi-a fost alături mereu. Tu ești mama mea adevărată.
Ani mai târziu, la prima ei expoziție de artă solo, am stat în fața lucrărilor ei, uimindu-mă de talentul ei. Un tablou mi-a atras atenția în mod deosebit: o reprezentare a unui drum spart, un stejar impunător și două figuri ținându-se de mână – o femeie cu o haină verde și o fetiță cu o jachetă albastră. Titlul era: „Întâlnirea”.
– Noi suntem acolo, a spus Sonia încet, stând lângă mine. – Mulțumesc că m-ai găsit în acea zi.
– Nu, draga mea, i-am șoptit, cu lacrimi în ochi. – Mulțumesc ție că ai ales să rămâi.
Acum, acel tablou atârnă în sufrageria noastră – o amintire a modului în care un moment neașteptat poate aduce împreună două suflete pierdute și poate crea o familie legată prin iubire.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Februarie face miracole pentru această zodie! Norocul și schimbările pozitive sunt de partea lor
- 3. Sprijin Elvețian pentru România! Fonduri generoase pentru incluziune socială
