Reclamă
Dispusă la vulnerabilizare, se confesează printr-o dare de seamă, ca un proces de recuperare personală, ajunge exact la rădăcini, acolo unde a fost creată, întocmește un arbore al familiei cu tot ceea ce înconjoară familia, vecini, prieteni, precum și muncile aferente pentru supraviețuire, dar care ajung să fie parte integrată din obiceiurile sănătoase ale perioadei „nonconsumeriste”; „noncapitaliste” într-un areal îndepăratat în care, parcă, nimic din cele ale țării, nici timpul, nici politicul, nu pot să schimbe ceva din cursul desfășurării traiului în satul Zagra.
Ana Herța își transcrie Copilăria (Editura Limes, 2021) începând cu nașterea sa, (așa cum se concepe orice veritabilă biografie) cu nașterea protagonistei, anume a Anei : Am văzut lumina zilei neclar, într-o zi de 11 martie, primul copil al părinților mei ce nu s-au iubit (…) Mi-au dat numele Ana la recomandarea bunicii paterne pe care o chema la fel, încurajând explicit acest lucru. Părinții mei erau tineri când m-au avut, rod al unei căsătorii aranjate pentru a nu pierde un nume. Nu aș schimba nici asta, căci altfel nu aș fi existat în această formă. (Oh, dar multe am de acceptat!)” (Începutul, p.14).
Reclamă
Cel mai mult probabil, (dincolo de portretele creionate de Ana Herța aici, sublime!) m-au emoționat extrem de tare fotografiile de familie, există și o fotografie veche din anul 1930 care înfățișează „Copiii în centrul satului într-o zi de sărbătoare” (p. 156). Acest album de familie vine dintr-un soi de necesitate aplicativă. Asta pentru că trebuie să vedem cum arată muzicanții mureșeni de pe Valea Izei; pe mama, verișoara Bela; nunta domnească a mătușii pe treptele bisericii din Zagra; nunta părinților pe treptele bisericii, după cununie cu bunicii materni și paterni și nuntașii lătureni; străbunica la 16 ani cu flori împletite în păr și taleri de argint la gât, o fotografie din 1940; etc. Căci nu ne oferă simple informații, Ana Herța, ci este o confesiune totală asupra modului în care se trăia în vremurile copilăriei sale. Apreciez eforturile de a explica din punct de vedere psihologic dramele persoanelor din familia sa, se situează într-un unghi benefic, curativ, de simplu spectator, acum, pentru a face recurs la amintiri și senzații.
Nonșalanța acestui volum de memorii, nu merge atât de departe cât să dezgroape cotloanele negricioase ale biografiei, este mai degrabă un demers de comunicare a unor detalii pierdute într-o eră digitalizată, m-am simțit citind această carte, ca și cum aș fi fost acolo în marile drumeții de la casa mamei, la casa tatălui 8 kilometri peste deal, o fetiță mică, puternică, curajoasă, gata să astupe rănile adulților și să-i ierte pentru ceea ce au reușit să facă, dezbinarea. M-am regăsit în Ana mică, cea care își ascundea fricile, cea care trecea peste orice impediment și ajuta la fân, care ducea la cinci ani apă și mâncare oamenilor la lucru. Mi se pare uluitoare independența pe care încercau să o cultive părinții în copii în acele vremuri, dar și siguranța cu care își lăsau copiii să circule.
Evenimentele care se succed nu sunt neapărat multiple, și asta pentru că viața sătenilor se fixează pe anumite evenimente mari, evenimente de trecere, dintre ele principalele sunt: nunta și înmormântarea. Sunt ocazii cu care sătenii se întâlnesc pentru a socializa și pentru a marca clipa și pentru a perpetua această energie bună care se întâmpla cu aceste ocazii: „Așteptam cu sufletul la gură o nuntă deoarece știam că vedeam oameni cu adevărat fericiți și veseli, exuberanți și dornici de a face bucuria știută. Până în anul 2000 mai existau nunți ce aveau miri și nuntași îmbrăcați în port tradițional, cu joc în centrul satului, cu strigături în pragul căminului cultural și strigături de găină. După ce mirii se cunoșteau și se îndrăgosteau uneori halucinant de rapid, în câteva luni, sau aranjat de părinți, preotul anunța la Biserică data ospățului, iar părinții umblau din casă în casă a chema oamenii la eveniment, înainte buni spunându-mi că existau chemători feciori în număr de șase sau opt. Nu existau confirmări decât cuvântul pe loc: venim ori nu putem, doi sau patru din familie ori doar în centru, să ne uităm. Dat diind faptul că eram din neam mare și fălos, am avut norocul să fiu la multe nunți și-mi părea rău de momentele în care nu eram „de-a nunta” deoarece mă bucuram cu jumătate de inimă.”(pp.98-99).
Dacă aveți chef să încercați un jurnal sincer, serios și din care puteți să aflați cine este Ana Herța, și cum se petreceau copilăriile din alte vremuri (celei dinaintea digitalizării și chiar pandemiei), puteți să apelați cu încredere la Copilăria. Eu aștept de la Ana Herța un alt volum, care poate să ne prezinte perioada maturității sale și mai ales detalii privind scrierile sale. Am avut onoarea să degust din toate deliciile pe care ni le oferă această scriitoare nou descoperită, care, iată, își face simțită prezența între jurnalele de bună calitate cu un jurnal de o maturitate extraordinară.
Cartea Copilăria mea se găsește aici!
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
