Andreea Gal – sunt zile în care cerul îți moare în brațe – Monden
Home > Cultură > Literatură > Andreea Gal – sunt zile în care cerul îți moare în brațe

Reclamă

Literatură Premium

Andreea Gal – sunt zile în care cerul îți moare în brațe

Andreea Gal, sunt zile în care cerul îți moare în brațe

Reclamă

Încep cronica pornind de la amintirea cu Andreea Gal, o poetă pe care nu o cunoșteam, dar care s-a așezat în fața mea în Sinagoga de la Bistrița, era ziua a doua a recitalului de poeme din cadrul Festivalului de Poezie și Muzică și deodată această femeie cu șuvițe roșii și părul tuns scurt îmi întinde propria carte să îi ofer un autograf, apoi îmi întinde foarte timidă cartea sunt zile în care cerul îți moare în brațe. Aveam să aflu de la Dan Coman că exact în dimineața aceea venise de la tipar această carte. Andreea Gal mi-a scris ceva foarte frumos pe carte într-o caligrafie de invidiat : „Pentru Gabriela, Cu bucuria întâlnirii, într-o zi de toamnă cu ploaie, struguri, cu o voce interesantă și cu priviri și ciorapi albaștri…cu admirație, (acum aflăm și data), 17.10. 2020 Bistrița.”

Andreea Gal s-a născut la Bistrița în 19 octombrie 1977. Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Din anul 2003 până în prezent a experimentat idea poeziei-instalație și a legăturilor dintre poezie și picture cu intervenții și expoziții de picture și în spații neconvenționale. În 2010 o parte dintre texte a devenit Book of Rain, iar în 2018 a urmat volumul BAD SKIN. În 2019 a participat (lectură publică) la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică Poezia e la Bistrița, Ediția a XI-a.

Reclamă

Textele din placheta sunt zile în care cerul îți moare în brațe, Editura Charmides, 2020 constituie un adevărat amplu material pentru performance poetic, sunt texte experimentaliste. Invocate firme în vogă de vindecare și potrivire a vieții oricărui consumerist veritabil, atrage atenția (fără ca s-o vrea) asupra capitalismului axat pe consum și uz de produse care să-i facă pe cetățeni fericiți. Cartea se deschide cu poemul 1.ecranul telefonului negru, sunt poeme numerotate, iată de unde și preferința pentru controlul liricii și a tuturor aspectelor care țin de aceasta. Într-adevăr dacă privim, lirica sa este reținută, nu neapărat minimalistă, dar versurile nu se legă, Andreea transpune elipsele voit, ca o privire atentă asupra a ceea ce lipsește, viața și unde se scindează în transcriere, enumerația pare cea mai simplă cale de a scăpa fără reproșuri în acest caz: „cană de cafea/ câteva fotografii/ cu picioarele mele imperfect defecte (…) scărpinatul până la sânge (…) toată realitatea – pauză” (1.ecranul telefonului negru, pp. 5; 7)

Toate poemele marchează o revoltă absolute și un sictir general față de regulile pe care societatea le impune femeilor, pare mai degrabă cu miză autentică pe un fel de „mai lăsați-ne în pace cu tendințele voastre în beauty”, pentru că adevărul Andreii este adevărul tuturor femeilor, nu se poate ca lacul să nu sară de pe unchii, firele din ciorapi să nu se tragă, rimelul să nu curgă, rujul să nu se întindă, fondul de ten să nu se adune ca un maldăr peste obraji, nu se poate ca rochiile să ne fie mereu călcate, impecabile, pantofii mereu potriviți, picioarele mereu odihnite, iar dispoziția una de zile mari, este o exagerare generate de către markerii de stil și modă. Femeile obișnuite, pare să ne transmit poeta bistrițeană, nu sunt cele care apar în reclame, femeile obișnuie sunt cele cu zilele cele mai proaste, problemele cele mai mari, traumele nevindecate, lipsite de stimă de sine, cu nevoie de ajutor la spălatul vaselor, cu nevoie de întemeiere de cupluri solide, femeile obișnuite nu sunt afișe sau păpuși cu stiletto: „atârnare continua/ rujul meu pe cămașa ta/ pe buze – scame – / oamenii mici/ au numai întrebări/ niciodată răspunsuri/ zebra 3D/ și un tutorial/ de reparat erorile/ miros de unghii pilite/ peste oraș/ zona industrial/ reclama pentru fericire/ Trebuie să fim fericiți!/ desigur, trebuie/ cuvinte/ bunăvoința tiranică/ Yes I am,/ I’m perfect gentleman/ nici oamenii, nici cartofii/ nu au noduri/ șapte și cu unu?/ opt/ șapte și cu unu?/ opt bis/ Mami, când se desprinde bebe/ din tine?/ nisipul din gură/ nu acoperă/ păsările din burtă.” (26.mai rămân, pp.81-82)

Problemele femeilor în cartea Andreei Gal sunt foarte bine ascunse în lirica fracturată, dar dacă citim cu atenție vom ggăsi o forță nestemată în capacitatea sa de a exprima. Nu oricine poate scrie poeme lungi, răsfirate, versuri tăiate, cuvinte suprapuse, lăsate să cadă și totodată să construiască sens, de aici îmi dau seama chiar dacă nu știu poezia dinainte de ceea ce citesc acum – nu e o poetă recentă, este măiastră în execuția de fracturi și finisaje, de introspecție și pastile cotidiene lansate chiar acolo unde ai crede că poemul a devenit placid. Viziunea sa artistică transpare, capacitatea de a-și susține discursul chiar prin construcții hibride, toată cartea este un hibrid, la prima lectură nu mi-a fost clar de ce ideile ei se susțin și mai ales cum, acum știu că Andreea Gal spune mult și readuce fracturismul în actualitate, o continuare a manifestului lui Ianuș, desi nu cred că poezia lor se va întâlni vreodată, cum nici destinul monahic nu cred că se va lăsa peste Andreea Gal, ea e făcută pentru altceva, ea folosește fracturismul pentru a-și aprinde torța feminist și a ne arăta o posibilă nouă cale lirică.

Citeste si