Aspazia, femeia care a trăit ,,Cu Hristos în celulă”

În groaznicele temnițe ale securității s-au frânt și destine de femei. Au fost torturate fizic și psihic sau chiar ucise mii de surori, mame sau soții, iar unele dintre acestea, precum Adriana Georgescu și cea care face subiectul acestui text, Aspazia Oțel Petrescu, și-au scris memoriile.

Aspazia, o fată de lângă Cernăuți

Aspazia Oţel Petrescu s-a născut la 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriței, sat așezat nu departe de Cernăuți, pe atunci situat în județul Noua Suliță din Ucraina. A mai avut un frate, Anatolie, alături de care a avut o copilărie minunată, într-un cămin a doi învățători, părinții lor Ioan și Maria.

Termină școala primară în comuna Ghizdița, apoi merge la Bălți pentru a urma cursurile liceului din localitate. Din nefericire, o hipocalcemie lovește trupul ei tânăr și este retrasă din instituția de învățământ. Părinții ei, cadre didactice amândoi, îi lasă fetei libertatea de alege orașul noului liceu și îi propun ca variante Chișinăul și Cernăuțiul. Aspazia alege Cernăuțiul și se înscrie la Liceul Ortodox de Fete „Elena Doamna” din Cernăuţi, școală pe care o frecventează între anii 1936 și 1940.

Atrasă de științele umaniste se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca. În primul an studiază la Sibiu, acolo unde întreaga universitate se afla în bejanie, urmând să revină în orașul de lângă Dealul Feleacului. În anii de studenție este membră a Frăției Ortodoxe Române Studențești (F.O.R.S.) și în cadrul acesteia ține o conferință cu tema „Iisus în poezia română”. Lucian Blaga, unul dintre profesorii și mentorii ei, o apreciază în mod deosebit și îi încurajează încercările literare.

Viața ei și a familiei este marcată de conjunctura politică și socială asociată războiului mondial, astfel la 18 martie 1944 revenise forțat în țară și studiase temporar la un liceu din Orăștie. După ce al doilea război mondial și-a tras ultimele salve și peste România au coborât umbrele comunismului, Aspazia Oţel Petrescu a muncit la Centrul de Studii Transilvane, o instituție de un mare prestigiu, condusă de academicianul Silviu Dragomir, ca dactilografă.

Calvarul

9 iulie 1948. În timpul sesiunii, între două examene, studenta Aspazia Oţel Petrescu este arestată de cadrele Securității. Nu va mai avea posibilitatea de a susține examenul de stat pentru că sentința completului de judecată va fi înfiorătoare: zece ani de temniță grea. În următoarea perioadă viața ei se va derula la Mislea, Dumbrăveni și Miercurea Ciuc. Dosarul acuzării s-a bazat pe înscrierea și participarea activă în organizația de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară „Cetățuia”, o variantă feminină a Frățiilor de Cruce. Aspazia desfășurase activități cu caracter legionar pe timpul cât urmase cursurile Liceului Ortodox de Fete „Elena Doamna” din Cernăuţi.

Anii de foame, de tortură fizică și psihică sunt descriși chiar de Aspazia în memoriile sale:

„După ce am semnat biletul de ieşire m-au pus să ies afară şi m-au aşezat într-un pluton. Am fost calificată drept irecuperabilă şi am crezut că merg să mă împuşte.M-au închis singură foarte mult timp, aproape că am uitat să vorbesc. Nu mă aşteptam să mai scap de acolo. Ne ţineau două zile flămânzi şi în a treia zi ne aduceau jumătate de porţie de mâncare, rece ca gheaţa. M-am făcut ca o vişină putredă.”

Libertatea vine însă nu după zece ani, ci după paisprezece, pentru că mai primește patru ani, ce se vor derula în temnițele de la Mislea, Jilava, Botosani si Arad. După eliberare, Aspazia simte însă că a ieșit într-o altă închisoare, una mai mare, ale cărei garduri sunt reprezentate de granițele Republicii Socialiste România. Simte abia afară că victoria comunismului venise, greu, dar venise, în anii în care îi fusese ascuns soarele.

Se stabilește la Roman în anul 1958, alături de singurul părinte rămas în viață, mama și reușește cu mare greutate să se angajeze contabilă la o cooperativă din oraș. În 1964, anul în care restul deținuților politici primeau vestea unei neașteptate amnistii, își leagă destinul de cel al văduvului Ilie Alexandru Petrescu, tată a doi copii pe care amândoi îi vor crește minunat, ajutându-i să devină inginer și medic. Bea până la fund paharul cu pelin pus în fața ei de propriul destin când în 1977 își pierde mama, în 1987 rămâne văduvă și în 1998 îl înmormântează pe Anatolie, singurul ei frate.

După revoluția din decembrie 1989 Aspazia Oţel Petrescu participă la absolut toate activitățile organizate pentru comemorarea martiriului din temnițele comuniste. Organizează alături de alți foști deținuți politici Sfântul Paraclis de la Mislea, sfințit la 12 noiembrie 1994, un loc de pomenire a tuturor femeilor torturate sau ucise în închisorile fostei Securități.

Nu a uitat recomandările lui Lucian Blaga și a scris câteva volume de memorii impresionante: „Strigat-am către Tine, Doamne…” (2000), „Adusu-mi-am aminte” (2007) și „Cu Hristos în celulă”.

A fost premiată în anul 2007 de Fundația Culturală „Lucian Blaga” pentru creația sa literară, mai exact proza scurtă, în cadrul unui eveniment de gală, Festivalul International „Lucian Blaga”.

S-a stins în noaptea dintre 22 și 23 ianuarie 2008. Avea 94 de ani.

Rămân după ea și cuvintele acestea, așternute în cartea „Cu Hristos în celulă”:

„Fiecare generație își are chemarea ei. Generația noastră a fost chemată pentru închisori. Cred că generația care ne urmează nouă va trebui să facă rodnică jertfa noastră din închisori. Pe cât va fi posibil, fiindcă, în primul rând, generația către care ziceți să mă adresez va fi mai încercată decât noi.”

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor