Reclamă
Platon, în Republica, prezintă lumea noastră ca o imitație a unei lumi perfecte, Leibniz credea că lumea aceasta este cea mai bună cu putință. Suntem prinși mereu între ce suntem și ce am putea să fim, posibilitatea este la rândul ei ramificată. Camil Petrescu nu este de acord cu Leibniz, el împarte lumea între bine și rău, iar teatrul său ne vorbește despre neputința biruirii primei instanțe. Sub influența contestării premisei leibniziene scrie Jocul ielelor.[1]
Filosoful german îi va oferi și pentru Act venețian realitatea monadei de unde formează viziunea lui Pietro Gralla asupra iubirii, pe care o proiectează în absolut. Piesa este publicată pentru prima dată în anul 1929, apare în anul 1946 la Editura Fundațiilor. Personajele își trăiesc drama în Veneția secolului al XVIII- lea.[2] Pietro Gralla și Cellino sunt aduși împreună de lupta navală la care trebuie să participe amândoi și de Alta, soția lui Pietro și fostă iubită a lui Cellino. Există un raport care își schimbă polii, dacă la prima întâlnire dintre cei doi tânărul venețian ia lecții despre curaj și iubire de la comandantul flotei venețiene, acestuia i se va cere sfaturi în final despre cum sunt femeile.
Reclamă
Pietro Gralla este un om decis, de temut chiar, convins că experiența și lectura l-au adus la gradul cel mai bun cu putință al existenței devine un critic aspru și un reformator neîngăduitor, de parcă își anulează latura umană, însăși iubirea pe care o declamă este una care depășește puterea omului de percepție și de înfăptuire. Găsește un echivalent filosofic iubirii, conferind iubirii statutul unei monade. Greșeala pe care o face acesta constă tocmai în identificarea iubitei sale cu o idee filosofică, raportându-și întreaga viață se va pierde de sine într-o legătură imaginată mai mult decât înfăptuită. Caută prin ea o împlinire a propriei ființe:
„Pietro: […] Nu bănuiam cum există o femeie… Crezusem că marea este tot ce e mai frumos pe lume… Acum știu că este ceva deasupra mării, pentru că are în ea esența mării, cum are în ea esența întregii creații… Astfel femeia este cheia naturii… Toate tainele sunt rezumate în ea și cînd un suflet de femeie ți s-a deschis ți s-au deschis toate înțelesurile lumii… […] În acea ierarhie de monade, care are deasupra pe Dumnezeu, monada supremă, știu că mai este o monadă în care ne este dată toată existența lumii, o monadă, care vine imediat după Dumnezeu și care este femeia… Iar deasupra tuturor celorlalte femei ești tu, monada mea, care mi-ai descoperit iubirea…”[3]
Ca în cazul lui Gelu Ruscanu, Pietro pretinde iubitei sale Alta dăruirea totală, mizează pe iubirea care vine din partea ei ca fiind mereu mai mare decât este dispus să ofere el însuși. Deși îl disprețuiește pe Cellino, crezând că nimic din ce acceptă să-l definească, să-l compună, nu ar putea să atragă o femeie, tocmai cea pe care o consideră ideală, suferise și se degradase tocmai din pricina venețianului sadea. Cellino nu se îndoiește de binele care este reflectat în comportamentul său, nu-și impută alegerile făcute, el va fi cel care îi va descoperi adevărata natură a femeii lui Gralla.
Dramatismul constă mai mult în succesiunea scenelor care contrastează puternic. Pentru început aflăm despre iubirea celor doi, Alta ne pare exact alegerea cea mai bună cu putință, apoi avem prezentată masculinitatea aservită încadrării lui în societate, predilecția pentru aspectul său foarte mare, dramaturgul ne precizează în didascalii natura acestuia: „intră, înzorzonat cu maniere de cavaler de curte. Face un salt grațios și sigur de el.”[4] Diferit față de celelalte piese, personajele se explică prin replici foarte mult, astfel aflăm de la Cellino care sunt așteptările și convingerile din spatele vieții pe care o duce:
„Peruca aceasta, credeți că eu am inventat-o? Jaboul acesta, batista asta, pudra asta, eu le-am născocit? Dar acestea, fleacuri cum le ziceți, se poartă la toate curțile europene, mai ales la curtea franceză… Ați trăit numai în orient și pe mare… Aci la Veneția chiar, ați fost totdeauna izolat… Ce vreți? Acesta-i veacul nostru… E un veac de rafinament în maniere, în care mai presus decât orice, femeia e o podoabă, care e tratată și cucerită cu gentilețe, cu curtoazie, și, dacă vreți, și cu puțin spirit filozofic mai sceptic.”[5]
Sunt două viziuni asupra femeii, bărbatul puternic al cărui scop constă în plan istoric care iubește idealizând femeia și bărbatul mai slab, al cărui unic scop este femeia, ca în cazul Mariei Sinești, Alta alege veriga mai slabă. Cellino fiind un tânăr care alege varianta ușoară, nu se aventurează în luptă și vede în stilul său de viață, considerat de Pietro minimal, reducându-se la trup și „tot ceea ce este al trupului are o limită și nu are nici o importanță dacă limita asta este mai departe sau mai aproape…”[6], un firesc specific contemporaneității, la care moralistul vârstnic nu mai poate accede.
Donjuanismul în care se complace Cellino, atât de aspru criticat de Pietro, este cel care va fi fatal iubirii ideale, monada mai presus de toate, demnă de-a transfigura oamenii. Alta este o fostă iubită a lui Cellino, în care aflăm o iubire nestinsă. Succesiunea scenelor este una surprinzătoare. Avem o triplă ipostaziere a Altei. Aceasta fiind în ochii soțului său pentru început femeia ideală, pusă imediat după Dumnezeu în ierarhia valorilor pe care le cultivă acesta, ca mai apoi să aflăm nechibzuința dăruirii care o conduce la actul necugetat de-al înjunghia pe singurul om care a văzut-o atât de sus. Ca mai apoi să o vedem sfârșind prin a fi neiubită și disprețuită, ea își va dedica viața îngrijirii soțului care o va părăsi, ironic, devenind camaradul lui Cellino.
Trei personaje, toate având perspective diferite, aduse împreună de simțuri, piesa de teatru surprinde prin contrastele foarte puternice pe care le prezintă. Imediat după ipostazierea iubirii nefirești a lui Pietro asistăm la dedicarea Altei pentru ceva ce nu părea că se poate preta, după iubirea pătimașă și mărturisirea chinului suportat pentru Cellino, devine călăul bărbatului care o înălțase. Trăgând fiecare în parte un trecut total diferit de al celorlalți, având punctul comun în aventură, Pietro dedicat mării, Alta dedicată teatrului și Cellino dedicat unei societăți pervertite. Purtând fiecare în parte argumente total diferite pentru modul de-a trăi. Viața fiind pusă într-o primă fază sub semnul iubirii, ce este cu adevărat important va fi camaraderia.
Problematica piesei de teatru neținând în fond de Eros, ci de demnitate. Iubirea este cea care o va degrada pe Alta, cea care-l va dărâma pe Pietro și care îl va face pe Cellino să pună întreaga lui existență sub semnul întrebării. Marcante rămân scenele I și II din Actul al II- lea, unde se fac trecerile bruște de stare ale Altei, ea va fi motorul acțiunii, deciziile ei fiind cele dezbătute și tot ele vor fi cele care vor schimba natura celor doi bărbați. În actul I, scena I, Alta va fi femeia recunoscătoare:
„[…] Tu m-ai învățat să văd lucrurile pe care eu înainte nu le vedeam… Tu mi-ai descoperit această plăcere de a ști cauzele și legăturile… Acum patru ani nu eram decît o actriță frivolă, zăpăcită de glorie […] a trebuit să treacă încă un an de zile, pînă să ajung să-ți fiu soție. Suferisem prea mult și eram hotărâtă să fiu în viața ta… O asemenea inteligență face bine, ca soarele celor bolnavi. Azi sînt soția ta, și lumea îmi pare alta…”[7]
După aceasta mărturisire vom afla chinul la care s-a supus pentru Cellino, dezumanizată de pasiunea aceasta Alta devine capabilă de-a ucide exact pe singurul om ce o poate iubi. Între o iubire pusă sub semnul inteligenței și iubirea pătimașă, Alta alege să se sacrifice pentru cea de-a doua. Iubirea nu poate să transfigureze, ea poate doar să accentueze simțurile. Femeia, ființă senzitivă, pierde calea luminoasă propusă de Pietro Gralla. Discursul lui Cellino este concluzia acestui periplu:
„[…] Femeile nu iubesc… ele suferă, numai fiindcă sînt parasite… Sau, mai bine, femeile nu iubesc și nu sînt frumoase decît dacă sînt parasite […] Au și bucurii luminoase uneori, atunci cînd sînt pe cale să obține ceea ce vor cu ambiție copilărească, și asemenea bucurii pot zăpăci pe un bărbat, care și le atribuie farmecului lui, ceea ce este de asemenea și periculos, fiindcă atunci el crede că i se cuvin.”[8]
Femeia este menită să sufere datorită instabilității inerente firii sale. Nu există o reabilitare a acesteia, pentru că devenirea ei depinde de acțiunea bărbatului, subjugată acestuia, însăși puterea cunoașterii ei îi este vasală acestuia. Lumea sa fiind o mica sferă integrată, sub anumite condiții, sferei soțului ei, alegerile sale trebuind să fie tangentele deciziilor făcute de bărbat:
„[…] Voi doi… Unul care a fost călăul vieții mele, altul care are dreptul de viață și de moarte asupra mea… Dar aș vrea să știți și să înțelegeți un singur lucru: abia privindu-vă împreună am găsit tîlcul soartei mele și al umilințelor mele, am înțeles că n-a fost mine decît iubire… Iubire întoarsă poate și rătăcită, dar necontenit iubire… N-am vrut decît să dăruiesc… N-am vrut decît să aduc bucurii…”[9]
Vina Altei este de-a nu se întrupa cum gândește Pietro Gralla, femeia nu poate gândi este supusă greșelii necontenit, nu poate să renască, poate doar să sufere. Spre deosebire de ea Cellino va reuși să își reabiliteze statutul când cere contelui să se dueleze cu el.[10] Iubirea nu este alternativa și nici absolutul care să împlinească ființa protagoniștilor. Fiecare urmând să-și continue existența sub semnul altei valori ce-ar putea să ofere continuitatea desfășurării ființei acestora. Deși sinceră, Alta, nu este demnă de-a întrupa idealul lui Pietro Gralla. Când o cunoaște își revendică dreptul de a o aduce la adevărata ei formă, însă evoluția acesteia a fost întreruptă de interacțiunea sa cu un bărbat cuceritor și nemilos. Încrederea acordată de soț vine tardiv, fapt ce este afirmat chiar de Alta:
„[…] Am vrut să îți spun adineauri că meriți să fii soțul unei fecioare de șaptesprezece ani… Aș vrea să știi că regret că la șaptesprezece ani eu nu am avut norocul să întâlnesc un bărbat ca tine… Alta ar fi fost viața mea…”[11]
Puritatea ei s-a pierdut, aceasta scapă printre degete paradisul, ce poate fi atins de femei, în concepția dramaturgului iubitor de idei, doar la vârsta de 17-18 ani. Mioara, protagonista piesei de teatru cu titlul omonim, găsește la momentul oportun omul potrivit firii ei ingenue. Având oamenii care să o călăuzească, Lina și soțul ei, femeia vârstnică își jertfește întreaga viața pentru ei, soțul rămâne demn în fața neajunsurilor, fapt ce o aduce aproape de statutul de soție.
Piesa de teatru Mioara (1929) este foarte criticată, considerată chiar cea mai slabă creație dramaturgică a acestuia, aici Camil Petrescu s-a decis să urmărească strict dramaticul.[12] De data aceasta avem în față un artist, care se va izola, luându-și unic scop iubirea. Drama sa constă în anularea creatorului, chinuit de teama de-a fi înșelat. Mioara deși dorește să trăiască aceeași viață luxoasă cu a grupului monden în care trăiesc, va rămâne alături de Radu.
Artistul îndrăgostit, suferind din dragoste nu poate să creeze, își amână geniul, în concepția dramaturgului iubirea și împlinirea potențialului creator nu pot coexista. Femeii i se imprimă mișcarea în funcție de primul bărbat care-i decide mersul, de aceea, Mioara, spre deosebire de Alta este câștigată, Radu își va împlini dorința de a o avea doar pentru el, pentru că sub influența iubirii lui se va păstra pură în fața lumii degradată și degradantă. În urma duelului cu Gabrowski este mutilat, schimbarea comportamentului Mioarei îi este potrivnic stării sale. Prinși undeva în munte, ajunși la maturitatea legăturii lor, după trei ani de la incident, cei doi trebuie să găsească un alt context desfășurării iubirii lor. Prinși fiecare în sine Mioara și Radu își suportă însingurarea unul celuilalt din ce în ce mai greu. Astfel gradația fiind una care ajunge la stadiul unei iubiri ce prinde valențele disperării, în finalul piesei de teatru se vor convinge reciproc că se urăsc. Gândul de-a se întoarce „într-un sat de munte” îi repugnă.
Argumentul lui Radu de-a o ține lângă el este același de-ai fi datoare, duelul fiind cel care i-a schimbat întregul parcurs al existenței sale. Lina este cea care înțelege neajunsurile acestei iubiri, de altfel firești, amândoi tineri, dorind să se dezbrace de haina grea a plictiselii, care-i conduce spre certuri lipsite de sens. Ea va fi cea care oferă acestora cadrul firesc unor tineri învățați cu o viață mondenă. Bucureștiul este cel care le oferă din nou încrederea în propriile persoane și în cel căruia se hotărâseră să-și închine viața. Drama lui Radu este aceea de a se izola în fața unei lumi care îl învățase să trăiască doar într-un anumit mod. Iubirea pe care o credea specială, gata să doboare orice primejdie, are nevoie tocmai de viața în sânul căreia s-a născut.
Teatrul românesc cunoaște femei aflate în ipostaza ludicului, bărbații purtând regretul de-a pierde ingenuitatea iubitei sau soției, în timp învățând să se dedubleze. Găsim în Mioara și în Alta pe Ana și pe Mira din dramaturgia lui Lucian Blaga. Mioara și Mira poartă în sine inocența care duce spre ludic, vârsta, însă, în cazul Mioarei timpul însă va hrăni cu experiență fata care căuta doar cărți și virtuozitate în cântatul la pian, femeie tânără, aceasta își va aroga dreptul la lux și libertatea unei femei oarecare. Alta și Ana sunt femeile tipic camilpetresciene, acestea înșelând soțul care își va trăda în numele iubirii idealul, care trebuie să rămână mereu mai sus decât orice altă realitate.
Femeia este supusă mereu schimbărilor bruște, rămânând în fiecare context un semn de mirare urmat de consternare. Firea ei potrivnică, gata mereu să găsească izvorul patimii, va fi inferioară bărbatului care rămâne mereu lucid în fața realității și a sentimentelor. Alta și Mioara se vor hrăni la nivel senzorial cu arta și lectura, pe când protagoniștii caută experiența. În mod ironic, Pietro Gralla, deși este mai experimentat decât Radu, intuiește mult mai puțin natura femeii, nebănuind mișcările interioare ale soției sale. Arogându-și statutul de formator, va crede că și-a construit femeia ideală.
Convins de faptul de-a fi pus la adăpost de o eventuală trădare, nu va intui ruptura ce se va produce între el și Alta. Radu este tânăr, naiv căutând împlinirea mizează pe o iubire deosibită, nesupusă intemperiilor vieții cotidiene. Antiteza dintre gândire și realitate este mereu un caz de dispută în dramele al căror conflict este construit pe baza unei legături amoroase. Pentru că iubirea are drept obiect al răsfrângerii un om, niciodată nu ar putea să integreze eul în absolut, pentru că iubirea care se va întoarce din persoana pe care subiectul o iubește, nu este echivalentă, nu este absolută. Omul fiind mereu supus contingentului, este menit să greșească.
Note de subsol
- [1] Camil Petrescu în Addenda la „Falsul tratat”, în Modalitatea estetică a teatrului p. 160;
- [2] Constantin Ciocort, Camil Petrescu, dramaturgul. Camil Petrescu și arta actorului;
- [3] Camil Petrescu, Act venețian;
- [4] Camil Petrescu, Act venețian în Teatru (II);
- [5] Idem;
- [6] Idem;
- [7] Camil Petrescu, Act venețian;
- [8] Camil Petrescu, Act venețian;
- [9] Idem;
- [10] Idem;
- [11] Idem;
- [12] Constantin Ciocort în op. Cit.
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
