Cătălin Stanciu, Vorbim rar / diminețile cu ea

Cătălin Stanciu s-a născut pe 31 martie 1978, în Hațeg, jud. Hunedoara. Este poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018), filiala Brașov. Formare: Studii universitare de licență în psihosociologie la Universitatea din Petroșani și studii postuniversitare în consiliere familială și de cuplu la Universitatea de Vest din Timișoara. Supervizor (2011) și psiholog clinician (2007). A publicat poezie, cronică literară și interviuri în revistele: Hyperion, Observator Cultural, Mișcarea Literară, Tribuna, Revista Literară Libris, Tiuk, Ateneu, Caligraf, Urmuz, Revista Nouă, (Con)texte etc. A publicat: Ceartă cu îngeri (2007); Viața e un drum pe jos (2014); Deliruri (2017); Drag-o-Stea (2019).

Într-o zi de dată recentă, Cătălin Stanciu îmi trimite în chat volumul său de poeme Vorbim rar (Cartea de după, 2020) cu mesajul „ca între hunedoreni”, drept e că pentru o secundă m-am reîntors pe plaiurile natale (pe munți, mai bine zis) și nostalgică m-am apucat de citit îndată de pe telefon ebook-ul primit. În primul rând cred că e important să subliniez că prefața acestei cărți e semnată de Anca Zaharia (și spun că e important, pentru că știm că Anca Zaharia dincolo de a fi o poetă deja consolidată, este o cititoare de cursă lungă și pe deasupra de pretențioasă), care spune așa: „abia în Vorbim rar descopăr un eu liric cu adevărat matur care mă impresionează prin deschidere, o voce a unui bărbat care a crescut și și-a dat voie să-și înțeleagă maturizarea, dar și traumele și nefericirile”.(p.5)

Poemele sunt numerotate (unele poartă titluri), scurte și la obiect, ca să zic așa, concentrate pe anumite teme, cele mai proeminente: iubirea și moartea. În jurul acestor (veșnice) probleme se adună toate întrebările, toate constatările, toate profețiile. Dă dovadă de o conștiință poetică deja avansată când definește poezia într-o manieră extrem de personală și sensibilă: „Poezia/ nu este o miză,/ nu este un pariu pe viață/ cu neîmplinirile din ringul de foc/ ale jocurilor/ pe care conștientul le duce/ zi de zi cu subteranul inconștientului. ”(3, p. 11) și sigur că poemul se adâncește din acest punct într-un for sufletesc nealterat și candid, se scot la suprafață elemente romantice, o poetică a făgăduinței și a dării de seamă cu privire la alegerile raportate la o ea abstractă. Dorințe se ridică pe culmile poeticii lui Cătălin Stanciu, și scrie câteva schițe de monolog, care ar putea fi oricând interpretate artistic, chiar, pentru că ele conțin o cantitate enormă de emoții și încarcă discursul în mod constructiv și necesar cu acele incursiuni în copilărie, reproșuri față de „Tatăl meu tânăr,/ nedrept și absent,” și toate imperfecțiunile acelei icoane paterne din care poetul șlefuiește până aduce neajunsul în consistența unui diamant liric.

Nu prea am ce să-i reproșez poeziei de aici, în afară de faptul de a fi uzat de termenul „mamă” ca să-și justifice o oarecare stare de lehamite, care se regăsește și în constatările psihoterapeutului în poemul 17: „Psihoterapeutul îmi spune că aleg/ femei-mame/ femei-surori/ femei-amante/ femei care nu știu să iubească un bărbat” (p.33). Sigur că n-o să considerăm aceasta decât pe o tratare superficială a rolului de mamă (care n-are implicații în viața masculilor, pentru că, desigur rolul de mamă se referă la relația dintre femeie și copilul ei), am mai întâlnit acest tip de discurs de curând de lamento în poeme că mamele ar fi „grijulii” cu bărbații-poeți, probabil că femeile-mame sunt percepute din start așa (realitatea e că le ajung copiii lor, nu caută de îngrijit și copii trecuți de 18 ani). Acum că am făcut un pic de teoretizare a subiectului incitant, mi se pare totuși un aspect pozitiv că bărbații încep în lirica lor să devină tot mai preocupați de rolurile femeii în lirica lor. Cred că este o dovadă că ne interesează pe toți ceea ce simt femeile, ce le preocupă și mai ales motivele pentru care nu reușesc fără ajutor să mai eficientizeze chiar orice relație.

Recomand cartea lui Cătălin Stanciu pentru că abundă în poeme dedicate femeii, poeme de adulație (mai ales adulație erotică, nimic neapărat despre suflet) sunt poeme hedoniste, marcând un teritoriu al plăcerilor și scoțând în evidență trupul feminin plin de linii similare celor din natură, adesea compară femeia cu anumite elemente ale lumii înconjurătoare ( ceea ce nu e rău) și ne introduce într-un spațiu al recunoașterii tuturor vulnerabilităților (comune) cu multă asumare, pare un fel de automasacrare a intimității într-un spațiu public, o jertfă în văzul lumii. Dă pe față chiar și ceea ce l-ar plasa în ținutul sexismului, dar nu-l plasează pentru că pare să desprindă scurte momente care fac parte din viața lui și care l-au afectat. Desprinde margini dintre cele mai casante ale biografiei sale, dar le subordonează ghilimelelor, fiindcă oralitatea este mai ușor de construit astfel, o face dezinvolt și confesiv.

Dacă decideți să încercați cartea Vorbim rar, vă recomand să aveți o stare emoțională echilibrată, pentru că veți avea parte de câteva episoade foarte personale, traumatice, marcante, pe care s-ar putea să le asimilați și să empatizați, așa cum am făcut eu, până la identificarea cu sinele celui care a scris toate poemele. „Trăiesc/ dezorganizat, impur, ca o rană/ care nu se mai cicatrizează,/ ca timpul/ „Aici și acum”.(Cicatrice, p.58) Și dacă Vorbim rar, oare înseamnă că avem nevoie de terapie? Da. Probabil că da, și de poezia lui Cătălin Stanciu.