Ceremonia japoneză a ceaiului: obiceiul călugărilor Zen, ridicat la rang de artă

Ceremonia japoneză a ceaiului, numită chanoyu sau chado, este o tradiție care implică locuri, proceduri și instrumente pentru consumarea ceaiului verde. La început, ceremonia ceaiului era un obicei al călugărilor budiști, care îi ajuta să mediteze. Începând cu secolul al XIII-lea d.Hr, consumul de ceai a devenit o activitate rafinată în Japonia, dar și în alte părți ale Asiei de Est, iar aristocrații au început să practice acest obicei pentru a-și afișa cultura. Pentru ceremonie, sunt necesare vase din porțelan, o cameră special amenajată și o grădină. În acest articol, vom oferi mai multe detalii despre ceremonia ceaiului.

Originea și evoluția

Consumul de ceai își are originea în China, iar descoperirea îi este atribuită lui Bodhidharma (sau Daruma), înțelept indian și fondatorul budismului Zen. Începând cu secolul II î.Hr., călugării budiști au început să bea ceai pentru a evita somnolența care apărea în timpul meditației. În timpul dinastiei Tang (618-907 d.Hr.), acest obicei ajunge la aristocrație, singurii oameni care își permiteau să cumpere ceai, care era scump la acea vreme. Prin intermediul călugărilor, comercianților și diplomaților, obiceiul originar din China ajunge în Japonia în secolul VIII d.Hr. Începând cu secolul XIII, obiceiul evoluează spre o formă de artă.

Ceremonia ceaiului se numește “chanoyu” în limba japoneză și înseamnă “apă fierbinte pentru ceai”. Se mai numește chado sau sado, rădăcina “cha” însemnând ceai. Inițial, petrecerile cu ceai erau destul de populare și presupuneau un joc în care participanții trebuiau să ghicească ce fel de ceai consumau. Se depărtaseră de originea lor (mânăstirile budiste) și deveniseră evenimente destul de profane.

Acest lucru s-a schimbat în momentul în care shogunul Ashikaga Yoshimasa (1449-1473) a transformat consumul de ceai într-un eveniment mai sobru, bazat pe anumite reguli. Ceremonia ceaiului a devenit cadrul perfect pentru afișarea cunoștințelor privind complexitatea ritualurilor și a obiectelor care se foloseau în cadrul acestui eveniment. De asemenea, oferea un spațiu primitor în care oamenii puteau avea conversații pe diferite subiecte, inclusiv lucruri sensibile. Experiența implică momente de liniște, reînnoire și înălțare spirituală. Un vechi proverb japonez ne spune că „zenul și ceaiul au aceeași aromă”.

Călugărul Sen no Rikyu (1522-1591) a fost un personaj important în evoluția ceremoniei ceaiului. El a transformat-o într-un eveniment mult mai elegant și mai intim, reducând dimensiunea camerei pentru ceai și adăugând aranjamente florale. Rikyu era un maestru al ceremoniei ceaiului în Japonia medievală. Maeștrii ceremoniali erau și consilieri ai conducătorilor, nu doar în privința ceremoniilor, ci și a chestiunilor politice. Deseori, aveau rolul de negociatori, diplomați și ambasadori oficiali.

Războinicii care conduceau țara foloseau ceremonia ceaiului pentru întâlniri politice și ofereau cadouri celor care erau în slujba lor – vase pentru ceai din porțelan chinezesc și coreean. Până în secolul XVII, ceremonia ceaiului a început să fie practicată de toată lumea, nu doar de clasele superioare. A devenit un element important al culturii japoneze, simbolizând cele patru principii esențiale din viața cotidiană a Japoniei, așa cum ne spune istoricul W.E. Deal:

• Wa (armonie) – dorința de reciprocitate, atât în cadrul ceremoniei, cât și în afara ei
• Kei (respect) – conștientizarea responsabilităților și a rolului fiecărui participant, incluzând un decor special
• Sei (puritate) – angajamentul fiecărui participant de a-și păstra integritatea socială și spirituală
• Jaku (liniște și eleganță) – celebrarea unui moment trecător pentru a obține reînnoirea spiritului

Sălile și grădinile pentru ceremonie

Cel mai important element al ceremoniei ceaiului era locul în care se desfășura, sala de ceai (chashitsu), numită și sukiya sau „casa imperfectului”, făcând aluzie la simplitatea arhitecturii și la materialele din care era construită. Sălile de ceai erau clădiri tradiționale, cu acoperișuri din paie sau bambus, având coloane din lemn în stare brută (neprelucrate) și pereți de pământ care separau locul de reședința principală. Ceremonia ceaiului a devenit o formă de divertisment pentru aristocrație, fiind singurii care-și puteau permite un astfel de cadru rustic. Având o cameră specială pentru acest ritual, participanții reușeau să se detașeze de grijile cotidiene.

Camera pentru ceai nu era mare, având doar trei metri pătrați și fiind aproape goală. Toaleta se afla într-o cameră separată iar lumina pătrundea prin ferestre, fiind filtrată de ecrane din hârtie. Pe jos era „tatami”, pardoseala camerelor tradiționale japoneze. O saltea tatami este formată din trei părți: suprafața, interiorul și marginile. Materialul de la suprafață este țesut dintr-un soi de papură, pe care japonezii o foloseau în urmă cu 2000 de ani pentru confecționarea hainelor. Interiorul este făcut din paie de orez iar marginea – din bumbac, mătase sau în. Participanții intrau printr-o ușă foarte mică (90 cm), fapt care necesita să se aplece. Acest lucru simboliza că toți participanții sunt egali.

Înainte de a intra în cameră, își spălau mâinile într-un vas din piatră (chozu-bachi), conceput special pentru acest scop. Un alt element important era felinarul din piatră de afară. Sălile de ceai medievale au devenit un model pentru casele private, până în zilele noastre. În interior, se puteau găsi flori japoneze, aranjate după principiile estetice ale artei ikebana (arta aranjamentelor florale). Florile sau plantele erau adunate în funcție de anotimp și se puneau într-o vază (hanaire) din porțelan, cupru, bronz sau bambus. De asemenea, în cameră se afla o pictură în stil japonez (jiku), pe un sul de mătase. Decorul putea cuprinde peisaje sau caligrafie japoneză, iar aceste elemente reflectau personalitatea gazdei. Tușa finală era dată de un vas cu tămâie, care completa întregul decor, oferind o atmosferă plină de liniște și armonie.

Un element important în crearea atmosferei de liniște, era peisajul pe care îl vedeau participanții. În acest scop, exista o grădină simplă și perfectă, care bucura ochii privitorului. Mai exista grădina de stânci Zen, o grădină minimalistă (karesansui), formată doar din pietriș sau nisip și câteva pietre alese cu grijă. Al treilea tip de grădină nu era conceput pentru a privi, ci pentru a calma invitații în drum spre ceremonie. Această grădină (cha-niwa) este mică și are o potecă din piatră (tobi-ishi), de la reședința principală până la camera ceaiului. Pe jos este multă verdeață – iarbă moale sau mușchi. Atingând iarba moale cu tălpile, oamenii intrau în atmosfera liniștitoare a ceremoniei chiar înainte să înceapă.

Odată ce am achiziționat grădina și camera pentru ceai, trebuie să adunăm instrumentele necesare pentru servirea ceaiului, o sarcină nu tocmai ușoară. În Japonia Evului Mediu, se pregăteau frunzele pentru ceai și o bucățică de amazura (îndulcitor din struguri) sau ghimbir, și erau lăsate să se infuzeze. Apa era fiartă într-un ibric din fier așezat pe cărbuni încinși. Ceaiul era verde și amar și avea un gust intens, dar se putea obține un echilbru al gustului prin oferirea unor dulciuri. Ceaiul verde care se folosește astăzi în ceremonia ceaiului este matcha, un ceai de cea mai bună calitate care se obține prin măcinarea ceaiului verde, ajungând o pudră. Majoritatea celor care practică acest ritual, consideră că gazda trebuie să pregătească singură ceaiul, fapt care contribuie la crearea unei atmosfere intime.

Toate ustensilele folosite trebuie să fie de cea mai bună calitate, incluzând porțelan fin, piese de colecție antice folosite pentru vasul (chawan) din care este servit ceaiul. Se pot adăuga instrumente sculptate din bambus sau ibrice din metal cu o lucrătură deosebită, detalii care sunt observate și apreciate de către invitați. Obiectele trebuie să reflecte „Wabi-sabi”, un concept de estetică japoneză bazat pe două principii. „Wabi” înseamnă simplitate, solitudine, melancolie, natură și simetrie, în timp ce „sabi” se referă la aprecierea lucrurilor vechi. Prin urmare, obiectele alese sunt simple, frumoase și atinse de patina timpului. Obiectele (chadogu) folosite în cadrul ceremoniei sunt:

• Brazier (furo) sau coș pentru jar – este un recipient folosit pentru arderea cărbunilor
• Fierbător sau ibric (kama) – este folosit doar pentru a fierbe apa. Este făcut din fier, dar uneori poate fi din aur sau argint.
• Vas cu apă proaspătă (mizusashi) – vas din metal, porțelan sau lemn, folosit pentru răcirea apei din ibric și pentru spălarea vaselor
• Cârpă pentru ceai (chakin) – bucată de mătase sau in, folosită pentru a șterge bolurile și instrumentele clătite cu apă
• Oală pentru apă (hishaku) – are diferite forme
• Bol pentru apă folosită (kensui) – aici se pune apa, după spălarea vaselor
• Recipient pentru pudra de ceai (natsume)
• Linguriță pentru ceai (chashaku) – este folosită pentru a lua ceaiul
• Bamboo Whisk (chasen) – instrument special din lemn, folosit pentru amestecarea pudrei de ceai cu apă
• Bol pentru ceai (chawan) – vine în diferite forme și dimensiuni. Materialul și decorațiunile bolurilor reflectă gustul estetic și preferințele gazdei, precum și anotimpul în care se desfășoară evenimentul.

Procesul

După ce am terminat cu lucrurile care alcătuiesc decorul, urmează să facem ceaiul. În acest ritual, sunt foarte importante mișcările gazdei iar acestea depind de școala de ceremonie pe care o reprezintă. Este important să facă mișcări puține, precise, reținute și pline de grație. Dacă ești gazdă de ceremonie, este ideal să păstrezi tăcerea atunci când pregătești ceaiul. Obiectele necesare, mai puțin ibricul, trebuie așezate dinainte în fața oaspeților. Cutia de ceai și cupa din bambus sunt curățate cu o cârpă înainte de folosire. Apoi, apa fierbinte se toarnă în bolurile pentru ceai, doar cât să le încălzească.

Se adaugă ceaiul sub formă de pudră, se completează cu apă fierbinte și se amestecă pentru a obține o băutură spumoasă. Ceaiul se consumă în același mod ritualic, cu sorbituri mici. Când toată lumea a terminat de consumat ceaiul, bolurile și ustensilele sunt spălate și date de-o parte, lăsând doar ceainicul în fața oaspeților mulțumiți. În cele din urmă, instrumentele mai speciale pot trece prin mâinile participanților, care își exprimă aprecierea față de ele. Ceremonia ceaiului rămâne o parte esențială a spiritului japonez, amintind de frumusețea și fragilitatea vieții.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa