Reclamă
Debutul Cristinei Drăghici vine să surprindă plăcut poezia contemporană românească, căci anticorp este o introspecție, dar una a vieții în comun, iar mai apoi a vieții de unul singur. Când se petrece dezvrăjirea în dragoste, se întâmplă recăpătarea independenței feminine, sau cel puțin asta reiese din complexitatea versurilor Cristinei. Editura Charmides, cunoscută ca editură nișată, dar care publică doar poezie de un înalt nivel calitativ, pariază în 2019 pe o carte care are să ne transmită mesajul că iluziile sunt acceptate, aici și acum se scrie, aici și acum există animare și terapie.
Cartea se deschide cu poemul așa și pe pământ, un decupaj dintr-o rugăciunea prea bine cunoscută, dar un poem existențialist care face referire la multitudinea de fete, la plajă, la aer și soare și la monotonie, la excese și la reguli, la rutina zilnică, la soarta femeilor: „sub nisip sunt multe fetițe mici ca niște viermișori/ plâng și se vaită le e sete și au lacrimi rămase în păr/și sunt îndrăgostite și le vine ciclul și fac sex pentru/prima oară” (pp.5-6).
Reclamă
Și vom găsi diverse tehnici de manipulare în interiorul liricii, senzația că fiecare dintre noi am trecut prin așa ceva este inevitabilă, că timpul nu poate fi abstracte, așa cum sunt unele dintre așteptările din cadrul utopiei la care se rezumă Cristina Drăghici. Un vers decupat din manele ca să reflecte situația de dualitate poate a personajului său, se trece la o referință din sfera manelelor „una-i mama la copii, alta-i pofta inimii”, ironizează soarta femeilor, poziția lor de pasive alese și realese de bărbat, de referent.
Relația heterosexuală toxică, așteptările unei femei de la cel care îi dă speranțe, partenerul său, se regăsește în acest volum de debut. Cristina nu-și ascunde tupeul de a spune lucrurilor pe față, estetizează pe alocuri, dar în general punctul său de vedere este atât de clar încât nu mai există urme de îndoieli, nu mai ai tendința de a întreba partea opusă.
A fost straniu să citesc cartea ei și să-mi doresc, poate cum simt aievea în legătură cu junalele să aud și punctul lui de vedere. Întotdeauna m-am întrebat până unde merge etica poeziei în ceea ce privește transcrierea de date biografice. Cartea Cristinei nu ocolește biografismul. Biografismul este de fapt pentru poeții contemporani principala sursă de inspirație, sau măcar imediata. Este la îndemână și foarte utilă în a crea autenticitate.
Însă ca să poată divaga, recurge la răstălmăcirea consolatoare a unor învățături de cult religios. Este o revoltă internă care țâșnește în opoziți clară cu obidirea și supunerea femeii, alerte patriarhale pe care le mențin religiile pentru păstrarea unei ordini și a unor privilegii foarte bine cunoscute. Însă tocmai aceste privilegii fac deranjul cel mai mare în anticorp unde principiul de bază ar fi egalitatea. Însă ce se întâmplă cu femeia care se trezește cu o relație năruită, când încă își ține mâna sub corpul celuilalt? Ce se întâmplă cu cea care nu-și dă seama care sunt elementele care au dus la dezintegrarea unei construcții. Ce cuvânt are o femeie într-o relație? Care sunt opțiunile ei în momentul în care el decide să plece?
Ei bine, Cristina, are o opțiune, scrie. Vocalizează, dă frâu liber acestei dispute. Este o carte angajată feminist. O carte care pune pe tapet problema înrolării femeilor în cursa pentru dobândirea simpatiei bărbatului, pentru locul cel din dreapta. Este un volum de poeme care chestionează o serie de situații care aduc o femeie în colaps. Chestionează patriarhatul și felul în care acesta se ocupă prin bărbații care nu realizează de fapt că este doar o doctrină de distrugere, de shame-ul și lipsa de apreciere la adresa femeilor, ei bine patriarhatul nu este doar o situație de societate, este, iată o situație de abordare a intimității și a vieții de cuplu. Mie mi se pare că acest volum de poeme este un fel de act de desprindere de tot ce înseamnă patriarhatul, un fel de awakening, un soi de dorință de solidarizare cu femeile care au trecut prin experiențe similare.
Ceea ce m-a înduioșat, pe de altă parte, este că am avut senzația permanent că este și un soi de confesiune pentru iertare în fața femeilor dezamăgite, traumele umanizează. Iar poezia este prin definiție umană. Dacă o femeie este înlocuită se va gândi la toate femeile înlocuite și asta face Cristina aici în doar 64 de poeme: „vreau să suflu cu puf de păpădii peste oamenii/ pentru care nu se mai poate face nimic” (p.52).
Periplu este poemul care marchează o digresiune de la programul feminist propus de volum, sau poate că de fapt îl intensifică ca la Bell Hooks în men, masculinity and love. Poate că este momentul să verificăm problemele genului masculin pentru a observa de unde vin cele ale genului masculin și astfel relațiile cu mari deficiențe de empatie de o parte și de alta. Dragostea este o sursă de potențare a violenței totdată, dar putem stopa violența doar dacă stopăm dominația masculină, asta pare să ne transmită în debutul său, anticorp, Cristina Drăghici.
Puteți cumpăra cartea de debut în poezie anticorp a Cristinei Drăghici de aici
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
