Cum s-au separat francezii de nemți. Unitatea imposibilă a Germaniei de la 911 până în 1806

Istoria Germaniei pune la îndoială, fascinează și dezorientează. Istoricul Joseph Rovan și-a deschis istoria magistrală și esențială a Germaniei în acești termeni: „O istorie a Germaniei? Este istoria unei țări sau istoria unui popor care trebuie scrisă? Trebuie să intrăm în istoria unei țări cu granițe geografice schimbătoare, a unui popor aflat în perpetuă căutare a identității și a unității sale, a unui stat și a unei națiuni cărora le va fi atât de greu să coincidă”.

Fluctuația spațiului germanic a fost înscrisă încă de la început în inima istoriei germane, aceasta din urmă fiind rezultatul migrațiilor în ambele sensuri. Pentru a desemna ceea ce numim „invaziile barbare”, adică intrarea pe teritoriul Imperiului Roman a popoarelor din nordul Europei, survenită între anii 300 și 800 d.Hr., germanii folosesc termenul de Völkerwanderung (Migrația popoarelor). În anul 500 al erei noastre, după înfrângerea hunilor, teritoriul Germaniei de astăzi a fost locuit de sași și franci, dar și de popoare slave. Conversia la creștinism a lui Clovis, regele francilor, a marcat începutul convertirii progresive a triburilor germanice care se încheie cu cea a sașilor sub Carol cel Mare. La momentul încoronării sale în anul 800, imperiul său se întindea de la coastele Atlanticului până la Elba, Pannonia și nordul Italiei, iar coroana de împărat pe care a primit-o de la papă l-a plasat în mod explicit în continuitatea Imperiului Roman.

Ici Franța, colo Germania

Diviziunile diferite și războinice care apar după moartea lui, împart imperiul și trag treptat granițele a ceea ce vor fi Franța și Germania. Acest lucru a apărut în 911 odată cu acordarea coroanei lui Conrad din Franconia de către baronii din partea de est a imperiului. Dacă sub domnia primului rege al Germaniei, Henric I, Francia de Est a fost descrisă drept „Imperiul German” (termenul deutsch înseamnă „popular”, desemnând apoi bărbații care vorbeau această limbă), fiul său Otto a inaugurat o alianță strânsă dintre tron ​​și papalitate. Când în 936 a devenit rege al ceea ce a început să fie numit regatul Germaniei, imperiul era alcătuit din cinci mari ducate: ducatul de Saxonia, Lorena, Franconia, Suabia și Bavaria. În fața și cu ajutorul Bisericii, se angajează în convertirea teritoriilor slave de la granițele sale de la est de Oder.

Primul rege care a fost încoronat împărat, în 962

Domnia lui Otto I (foto) a inaugurat alianța strânsă dintre tron ​​și papalitate. Această dată marchează nașterea Sfântului Imperiu Roman. Această entitate reflectă dubla referire la continuitatea cu Imperiul Roman și la puterea unei creștinătăți ai cărei împărați-regi sunt apărătorii ei. În cele din urmă, va dispărea în 1806. Extinderea teritoriilor Sfântului Imperiu spre Răsărit capătă aerul unei cruciade în care episcopii, numiți de împărat, își văd puterea și pământurile lor crescând. Nu întâmplător prima confruntare dintre împărat și papă la sfârșitul secolului al XI-lea, trecută în istorie drept „Querelle des Investitures”, se învârte în jurul întrebării: Cine are dreptul de a numi episcopi? Acest episod inaugurează luptele pentru putere ale unui joc politic în trei, dintre papă, împărat și prinți alegători.

„A merge la Canossa”

Când Henric al IV-lea, din dinastia Saliens, s-a dus în cele mai umile haine de călugăr la Canossa, în 1077, pentru a-i cere iertare papei, pe care-l jignise grav, ca să-și salveze puterea, nu avea nicio idee că abordarea lui va fi pentru totdeauna înscrisă în limba germană. „A merge la Canossa” înseamnă „a-ți face mea culpa” în condiții umilitoare. De această umilință, Bismarck își va aminti opt sute de ani mai târziu. Tot în creuzetul religiei creștine, prin cavalerii teutoni, teritoriile slave și baltice s-au germanizat și creștinat în cursul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, ele constituind nucleul viitoarei Prusii.

Dar, între timp, dinastia Hohenstaufen a produs doi împărați, doi Frederici, care, pe un fundal de certuri cu papalitatea, trebuiau să se distingă prin durata domniei și personalitatea lor. Frederic I Barbarossa a avut atât de mult succes în a reda onoarea și gloria, atât militară, cât și intelectuală, țării pe care o conducea, încât secolul al XIX-lea, având nevoie de eroi capabili să cimenteze unitatea națională, l-a chemat pe acest strămoș îndepărtat, dispărut în timpul cruciadelor într-un râu al Anatoliei să se întoarcă dintr-un somn lung în peștera Kyffhäuser, pentru a restabili măreția Germaniei. Sau este celălalt Frederic, Frederic al II-lea, – imaginația colectivă va ajunge să-i încurce puțin – Împărat al Sfântului Imperiu, Rege al Siciliei, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului, calificat drept „Stupor mundi”, atât de impresionat a fost de cultura sa, cunoștințele și independența sa. Excomunicat de papă, pleacă totuși într-o cruciadă, negociază cu sultanul pentru a returna Ierusalimul creștinilor, unde se încoronează rege.

Restul e Germania de azi, dependentă de gazele Rusiei lui Putin!

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r