Daniela Bîrzu, Zone de acces

Cartea de poeme Zone de acces, (Editura Rocart, 2020), mi-a fost dăruită în variantă digitală de către autoarea însăși. Există, de fapt, o poveste interesantă, o cunosc pe Daniela Bîrzu de pe grupul Qpoem, un cenaclu virtual creat pe facebook, care a adunat laolaltă la nivelul anilor 2016-2017 o sumedenie de poeți relevanți, unii la început de poezie, alții deja consacrați. Acolo se postau poeme, se analizau, se comentau, era un fel de ring poetic unde dacă nu aveai ceva important de spus chiar puteai să cazi în dizgrație, aș zice un cerc aproape elitist al poeziei românești. Am fost administrator o perioadă, Daniela a revenit de curând în chat provocându-mă cu această carte a ei și parcă dorind să contrazică spusele mele de atunci. Că a evoluat foarte mult și vizibil, dar îmi păstrez mențiunea că poemele sale sunt mult prea abstracte pentru a reuși să și convingă. Se pare că în ciuda tuturor recomandărilor de lectură de atunci, în ciuda tuturor indicațiilor de scriere și-a păstrat formula poetică și bine a făcut.

Vine pe trendul Ioanei Drăgan (Gripa. O poveste de Crăciun) și al lui Alexandru Ovidiu Vintilă (Imperiul insectelor) în preferința lor de a scrie despre carantinare și relația de dragoste în vreme de pandemie. Este un volum de poeme care ține în mod cert cont de contextul global și mizează pe atenția sporită vizavi de acest fenomen, însumat conține 100 de file de poeme și poemul din deschidere dă titlul cărții, unde găsim și cea mai puternică idee pe care și mizează lirica de aici: „și-au extins spațiile de depozitare ale animalelor / ținute în cuști/ și zona mea de acces s-a curbat/ a devenit/ o elipsă o frânghie pe care îmi înșir controlabil/ emoțiile” (zone de acces, p.5).

Daniela Bîrzu în poetica sa își definește o traiectorie controlată, nestridentă, echilibrată, nu lasă să scape niciun detaliu biografic, ne oferă imagini, gânduri și stări fluctuante de la o extremă la alta într-un echilibru de sfeșnice așezate pe o sârmă și care nu se răstoarnă. Obsesiile repetitive fac din anumite versuri simboluri ale unor afecte. Se vorbește despre vindecare, despre substanțe care vindecă, despre injectare despre: „lunga mea cădere în captivitate” (transparență, p.6).

Legea constructală pare o altă preocupare a poetei, așa încât găsim un poem care înglobează teoria constructală compromisă de vicisitudinile mediului și ale actanților: „întotdeauna problema existențială a/ ligaturilor. după ce o rezolvi,/ se desprind încet/ culorile. am părul negru ca pământul excavat pentru/ fundații/ fragil sentiment. să te apropii de/ oraș ca o muscă știind că cineva te va strivi./ dar mă tot plimb liberă/ pe străzile lui mecanice cu tălpile mele de fier,/ o fată cu cozi împletite și rochie transparentă.” (construcții, p.8).

Ce mi-a plăcut la cartea Danielei Bîrzu este că, deși poemele nu sunt facile, conțin alambicări lingvistice, sensuri care nu coincid cu sensurile celor ce le știm noi, ea creează o lume feminină în care își conotează într-o manieră unică, personală, specifică propriei lumi, angoasele, temeri, sensibilități, fragilitatea, emoțiile negative de tot felul. Este o poveste despre stranietatea de a fi parte dintr-un adevăr universal fără ca să știi că ești parte din acel macro. Ne reamintim că acolo unde există o durere femeiască într-o singură femeie, există în toate. Discursul capătă influențe feministe, „ligatura”, duce cu gândul la ligatura trompelor uterine, una dintre metodele de sterilizare a femeilor. Este un subiect despre care nu s-a mai scris în poezia românească, nu se scrie nici aici, se insinuează. Insinuarea este una dintre calitățile poeziei Danielei Bîrzu și sugestia ca procedeu stilistic.

Poate că dacă poemele de aici nu erau înclinare să pună în prim plan subiecte, mai ales non-nvazive, beatnice, non-atitudinale, dacă se trecea în „zona de acces” a subiectelor grave feminine, subiecte pentru care vedem că azi poetele pledează și pe care le pun în valoare, poate că această carte ar fi devenit unul dintre reperele majore de trecut în studiile literare, poate curajul asumării este ceea ce însă îi lipsește acestei poezii ca să rămână în memoria tiparului.

Recomand cartea Danielei Bîrzu, Zone de acces, mai ales pentru că tratează aceleași probleme cu care ne confruntăm cu toții acum și vorbește despre un fenomen în care suntem cuprinși toți: pandemia. Creează astfel o intimitate de captivă împreună cu și de captivi împreună cu. Putem să rămânem captivi, dar lumea Danielei Bîrzu ni s-a deschis de acum și pare că ne promite că se va deschide mai mult și mai mult (depinde cât va dura pandemia). Putem profita și explora în liniște poemele scrise în carantină trăind plenar perioada de închidere înspre lume, dar explorare a lumilor unde libertatea rămâne nelimitată, libertatea de a visa, de a scrie și de a citi, libertatea de a găsi acea poezie care să ne mențină activi și cerebrali. Aștept să-mi confirmați, sau să-mi infirmați dacă și voi credeți că Zone de acces va rămâne o carte de căpătâi a lockdown-ului.