Despre eficiența automutilării sau eficiența luminii la Șerban Axinte în „Scrâșnetul dinților”

Șerban Axinte este unul dintre cei mai importanți critici și teoreticieni literari contemporani români. În prezent este cercetător științific la Institutul de Filologie Româna „A. Philippide” din Iași, redactor al publicației cu profil academic „Philologica Jassyensia” și colaborator la mai multe reviste culturale, printre care „Cuvântul”, „Observator cultural” și „Tribuna”. Printre cele mai importante cărți de-ale sale se numără: Definițiile Romanului, De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, Poeticile romanului european reflectate în critica românească postbelică, Gabriela Adameșteanu (monografie critică).

În aceeași măsură poate fi considerat și un important poet român contemporan, a debutat în poezie cu volumul Starea balanței (1996), apoi a publicat Pragurile Apeiron (1999), Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut (2006), Păpădia Electrică (2012) și în anul 2021 a publicat Scrâșnetul dinților la Editura Cartier.

Scrâșnetul dinților, o poezie despre durere și insinuarea iubirii acolo unde nu te aștepți

Cu poezia lui Șerban Axinte m-am întâlnit pentru prima dată în volumul Păpădia electrică (2012), despre care am scris și pe Elefantul de bibliotecă, atunci am simțit nevoia să precizez faptul că, deși, când am citit eu cartea deja trecuseră cel puțin 10 ani de la publicarea ei, poezia continua să fie actuală. Ceea ce, cred eu, o face o poezie bună, Șerban Axinte din 2012 este relevant astăzi datorită faptului că alege să „spună” ceea ce numai el poate să spună. În acest nou volum de poezie regăsesc aceeași stăpânire, aceeași atemporalitate despre care, pe copertă, scrie și Ovidiu Nimigean, Scrâșnetul dinților este o carte „care va rămâne”.

Spuneam că, referitor la Păpădia electrică, poezia lui ne ține captivi, privim realitatea numai prin ochii eului. Se poate crede că descoperim o lume denaturată de sensibilitatea poetului, ceea ce aș corecta acum. De fapt, alături de, și prin oc poet, realitatea pare să fie privită până în măduva oaselor, iar asta se potrivește și mai bine pentru Scrâșnetul dinților. Viața nu mai poate ascunde nimic, atât din exterior cât și din interior, sunt dați în vileag tot felul de „monștrii ai trecutului”, „capcane ale memoriei”, traume, despărțiri, boală, suferință și, cel mai adânc ascunsă în viață, se află moartea, care este lipsită de apărare, poetul renaște.

Din nou revenim la aceeași idee,  identificată și în celălalt volum, auzim vocea unui damnat, deși, mai corect ar fi să spun că eul liric este de fapt un lucid (sau hiper lucid). Pur și simplu vede mai departe decât noi toți, dar, paradoxal, în tot acest melanj traumatic, iubirea se insinuează. Un el și o ea reușesc să se iubească până ce se confundă, chiar dacă au viziunea sfârșitului, nu se lasă învinși.

„ne simțim protejați, ni se face poftă de dragoste, aici unde
timpul e o singură zi, să ne îngrămădim unul în altul, să
respirăm tot aerul pe ni-l putem imagina./

boala coboară din creștet în gât, din gât în piept, din piept
în burtă, se scurge în pământ după ce mi-am împuținat
șansele, după ce m-a făcut să aștept în camera din spate,
între întuneric și semiîntuneric, între disperare și vinovăție” călătoria celor patru sori, Scrâșnetul dinților, Cartier, 2021.

Șerban Axinte are curajul să scrie tot ceea ce în mod normal ne este greu să exprimăm prin cuvinte, nu vreau să spun doar că prezintă o pluriperspectivă asupra traumei, maindegrabă sondează până în miezul realității, a propriei sale ființe. Deducem acumularea, excesivul, paroxismul, ai impresia că, după moartea mamei, după moartea tatălui, după propria moarte, după despărțire, după sanatoriu, s-a atins punctul culminant și că a trecut pragul suferinței, că nu se poate mai mult. Dar mesajul este altul, nu contează vulnerabilitatea în sine a ființei umane și ceea ce se poate insinua pe acest fundal, pe acest continuum al suferinței. În inima sanatoriului, regăsim viața, în care se află moartea, ce se naște, paradoxal, din moarte. Nu se poate muri cu adevărat.

Ciclicitatea suferinței merge în paralel cu ciclicitatea sensibilității, a simțirii, eul liric este învingător pentru că, într-un final, chiar dacă „nimic nu te mutilează mai eficient decât propria sensibilitate”, nu trebuie să îți interzici să simți, să trăiești. Visceralitatea reprezintă alternativa morții, acolo unde pare să fie arid ceva se mai mișcă, indiferent de sensul sau semnificația ascunsă, că e disperare, că e iubire, poetul (eul liric) încă mai poate să simtă, trăiește.

„de fiecare dată când ne amintim de viața la business class
scrâșnetul dinților,
de fiecare dată când ne amintim cum am făcut dragoste la cușetă,
scrâșnetul dinților,
de fiecare dată când ne amintim cum ne-am iubit pe plajele de la Sulina sau Sfântul Gheorghe, scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când ne amintim cum ne-am legat unul pe altul cu niște fire imaginare,
scrâșnetul dinților,
logodna noastră de la Schitul Dochia,
scrâșnetul dinților

de fiecare dată când mă cufund în povestea cea mai profundă,
scrâșnetul dinților,
de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit în eșarfa verde,
scrâșnetul dinților

și acum când jonglăm cu bilele de gaz, scrâșnetul dinților.

te-ai ascuns de bărbatul tău în carapace și te-ai dus la Avva sufletelor nehotărâte
să-i ceri ajutorul.

jos cu noi,
paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment poziția geografică,
la est, la vest, un drum de 17 ore pare acum o înșiruire de nanosecunde,

bonjour tristesse,
fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă,
orbire, cearcăne, deversor: scrâșnetul dinților.” Scrâșnetul dinților.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r