Existențialismul în Metamorfoza despre temă și problematică în opera lui Kafka

Ți-ai examinat vreodată viața și te-ai întrebat cum ai ajuns unde ești? În „Metamorfoza” lui Franz Kafka, Gregor Samsa, protagonistul se identifică în termenii serviciului său pentru alți oameni. Drept urmare, își sacrifică propria fericire și nu formează niciodată relații profunde cu oamenii.

Când se trezește într-o dimineață și descoperă că s-a transformat într-o gânganie. Iese din starea sa neobișnuită. Viața are puterea de a-l obliga pe Gregor să treacă printr-o criză existențială. Existențialismul este filozofia care înconjoară modul în care alegerile fiecăruia i-au modelat și modelat viața. Să examinăm existențialismul din această poveste.

Kafka cel mai iubit dintre… scriitorii de literatură absurdă? Absurdul în cazul lui Kafka răscolește cele mai profunde teme existențiale. Condiția umană disecată curajos prin personajul Gregor Samsa se trezește într-o dimineață metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare, este dezumanizat, devine, din stâlpul casei, un parazit, de care toți ceilalți se tem sau sunt dezgustați. Sora lui, care-l iubea cel mai mult, este cea care-i oferă soluția încheierii acestei situații stranii, care-i incomoda pe toți:

„Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată! Trebuie să te eliberezi de gândul că el este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut atâta vreme acest lucru. Dacă ar fi fost el, ar fi înțeles că nu e posibilă conviețuirea între oameni și astfel de animale și ar fi plecat de bunăvoie. Atunci n-aș fi avut niciun frate dar ne-am fi putut continua viața și i-am fi cinstit memoria.”[1]

Moartea lui Samsa

Metamorfoza lui Samsa nu primește nicio explicație, ex abrupto suntem puși în fața acestui fapt ciudat, fiind și un mod de a crea sentimentul de stranietate cititorului. ni se spune că s-a trezit în forma aceasta îngrozitoare. Ceilalți nu au căutat soluții, au sperat ca totul să revină la forma inițială de la sine. Chiar dacă la început suntem tentați să acordăm atenție atitudinii gânganiei față de noua sa realitate (sau formă), înțelegerea procesului de dezumanizare, care este prezentat în povestire, mai important este modul în care ceilalți se raportează la el.

Mai departe de noul statut bizar primit de la ceilalți, putem observa că raportarea la sine, a lui Gregor Samsa  nu există, în sensul că percepția propriei ființe se face prin paradigma acesteia. Regretul sau tristețea acestuia se naște din reacțiile celorlalți. Îl afectează groaza pe care o produce mamei sale, dezgustul și furia tatălui, adevărata bestializare se petrece în ceilalți:

„Era oare același om, care ședea ghemuit în pat, ostenit, atunci când Gregor pleca altădată la drum; care la întoarcere îl primea îmbrăcat în halat, șezând în fotoliu […] acel bătrânel care umbla încotoșmănat într-un palton răpănos, sprijinindu-se cu grijă în baston […] Acum își revenise atât de bine, încât Gregor nu-l mai recunoștea […] peste gulerul înalt și rigid al uniformei se revărsa o gușă dublă, bine împlinită […]”[2]

Mărul ca o fatalitate a falsei iubiri în algoritmul existențialismului literar

Bătrânul șubred se transformase într-un bărbat puternic, din ale cărui mâini și găsește sfârșitul. Fiul își păstrează la nivel de gând orice reușită de scăpare, primind obedient loviturile. Mărul care va rămâne înfipt în spatele său, cauzându-i o rană puternică, este cel care-l răpune. Deși poate în orice moment să riposteze, nu o face.

Pentru el este de neînțeles atitudinea familiei sale, în urma discursului surorii înțelege pe deplin că toți speră să aibă un sfârșit grabnic. Singura persoană care nu se teme de el este slujitoarea puternică, față de care nu are nicio datorie. Gregor Samsa este un impediment în calea dezvoltării familiei sale, nu produce nimic, alungă chiriașii, din cauza lui ceilalți nu se pot muta.

Este absurdă dorința celorlalţi de-al alunga din viața lor, nu modul în care și-a căpătat corpul său hidos. Pentru început va refuza izolarea la care este supus, ca mai apoi să accepte că este singura cale în care poate supraviețui. Lupta lui constă în acceptarea faptului că nu mai este un om pentru ceilalți, fiind despărțiți de setul diferit de valori și necesități pe care-l au.

Un om mic în Metamorfoza lui Kafka

Nu trebuie să trăiască, poate cel mult să existe, doar pentru că este tolerat, mărinimia lor constă în decizia de-a nu-l executa. Viață trăită doar pentru sine nu are sens. Lumea lui devine foarte mică, orice încercare de-a o pune în legătură cu universul celorlalţi primește un refuz categoric pentru că lumea lui este cea care se schimbă:

„Cu timpul, observă că lucrurile care alcătuiau mai înainte lumea sa, nu mai reprezintă aceeași valoare pentru el, nu mai au aceeași semnificație: mâncarea care-i plăcea îl dezgustă, mobilele îl supără.”[3]

Gregor Samsa nu mai există, suntem prezenți în fața spaimelor și regretelor sale. Personajul este un pretext pentru prezentarea  a două planuri interioare. Este un liant între cele două planuri, gândurile sale și gândurile familiei. Orice mișcare a sa produce spaimă, lipsa de comunicare (singurul moment când i se adresează sora sa este pentru a-l mustra) este adevăratul deces.

Nu se mai poate întâmpla nimic cu el, toți așteaptă cu nerăbdare plecarea lui. Cu alte cuvinte un om se poate trezi într-o lume care nu-l mai acceptă, pentru care nici el nu mai este dispus să i se supună. Este absurd pentru el faptul că muncea pentru familia a cărei membrii se pot descurca singur, este absurd pentru el faptul că ceilalți nu sunt dispuși să-i întoarcă favoarea. Întâlnim două lumi care nu se pot întrepătrunde. Ca în cazul lui Bérenger, dacă nu poate fi ca ceilalți, trebuie să fie  singur. Așa cum regele Bérenger este singurul om care moare.

Colonia penitenciară și fuga lui Kafka de istorie

Eliberarea de legile absurde, în Colonia penitenciară, constă în defectarea mecanismului punitiv. Inadaptarea se plătește cu moartea, cei care nu se pot adapta normei rămân în afara ei, pierzând calea de comunicare. Ca în cazul povestirii prezentată anterior, suntem din nou puși în fața unui fapt, fără să primim explicații. De data aceasta vom avea drept personaj principal un aparat, este un contrasens, justiția este înlocuită de plăcerea de-a tortura. Justiția este anulată,[4] fiind un fel de capriciu al unui individ.

Al cărui statut depinde de persoana care se raportează la el. Ofițerul din Colonia penitenciară (1919) se comportă, față de acest monstruos aparat, ca un îndrăgostit, condamnatul este calm, supus asemeni unui câine, deși fusese acuzat de indolență. Exploratorul pentru început este indiferent, ca mai apoi statura impunătoare a mecanismului să-i trezească interesul. Condamnatul nu știe nimic de ce urmează să i se întâmple, nu-și cunoaște nici statutul pe care-l deține. Nu contează dacă este sau nu informat, important este principiul de judecată al ofițerului.

„Vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială.”[5] Se pare că dreptatea este diferită pentru colonie, orice greșeală fiind pedepsită cu moartea.[6] Ofițerul dă greșesc în încercarea de-a convinge exploratorul că sistemul acesta încă funcționează, în ciuda lipsei de interes în care trebuia să funcționeze.

Astfel pedeapsa, bineînțeles, va fi moartea. Pentru sublinierea lipsei de adaptare a mecanismului, acesta se autodistruge. Ofițerul, asemeni lui Gregor, nu există, el este vocea aparatului, este conștiința unei lumi devenită absurdă în prezent. Nu are nevoie de foarte multe explicații, aceasta se prezintă treptat în toată lipsa ei de sens. Exploratorul deși în fina se va arăta siderat de toată scena la care asistase, are interesul să afle care este structura, ce raționament stă la baza acestui proces. Reacția sa este răspunsul pentru sistem.

Un artist al foamei și paradoxul condiției umane

Întâlnim în ambele povestiri un trecut, asupra căruia se proiectează un sentiment de nostalgie, în ciuda așteptărilor, trecutul acesta, la care se raportează cu jind personajele, nu este mai puțin sumbru decât prezentul pe care-l trăiesc. Există în fiecare dintre ele un contrast între cuvine și fapte. Astfel se întâmplă și în povestirea Un artist al foamei (1922), acesta se raportează la un timp în care faima sa nu reprezenta un adevăr, chiar dacă acum este singurul conștient de existența lui, de fapt nimeni niciodată nu a crezut că trăiește un adevăr, pe vremuri fiind singurul care putea știi că nu a mâncat nimic într-adevăr.

Fiecare gardian în parte reușind să garanteze pentru el că  artistul nu a mâncat nimic cât timp a fost strict sub supravegherea.[7] Ni se supune că regretele artistului de pe vremea succesului său constau în ignoranța publicului, niciunul dintre spectatori nereușind să înțeleagă cât este de simplu să flămânzești. Sau festivitățile îl deranjau pentru că nu putea fi lăsat să flămânzească mai departe, acesta alegând exercițiul acesta de anduranță pentru împlinirea personală, nu pentru a demonstra cuiva puterea pe care o deține. Nu există o acțiune care să se desfășoare în jurul artistului, există două planuri în care sunt prezentate patru tipuri de atitudine.

Sunt dispuse antagonic, se creează astfel un paradox bazat pe fapte și așteptări. Când interesul pentru forma sa de spectacol era mare, îl nemulțumea lipsa de singurătate, acum, primind liniștea dorită pentru a putea flămânzi cât își dorește. Nu mai primește atenție, deci lipsa de influență îi minimalizează demersul, pentru că nu poate face publicul să înțeleagă cât este de ușor să nu mănânci. Condiția sa constă în atitudinea celorlalţi față de demersul său, neexistând valoare acolo unde există doar el.

Tragismul existențialismului la Kafka

Ca în cazul lui Gregor, neputința comunicării este moartea în sine. Faptul că toate personajele mor fizic la un moment dat este doar o formalitate. Cât timp primește un profil construit de ceilalți, omul trăiește, nu există viață mai departe de influența pe care o poate exercita față de ei. Eroi kafkieni nu reușesc trăiască într-o lume în care nu primesc validarea celorlalţi. Trecutul lor fiind construi în jurul unei funcții pe care reușeau să o îndeplinească. Nereușind să își îndeplinească îndatoririle sunt exilați, incapacitatea de-a se adapta unei lumi numai a lor, neputând să suporte singurătatea eșuează. Avem în față niște personaje a căror evoluție constă în extincție. Ca în cazul regelui Bérenger, ei trebuie să moară singuri. Sunt „oameni statici”, la marginea existenței, cu a căror viață nu mai este nimic de făcut.

Kafka realizează o operă existențialistă a trăirii în aceste coordonate existențialiste Este poate una dintre cele mai ample viziuni a condiției umane existențialiste în  Metamorfoza. Arătând cum respingerea principiilor existențialiste, inclusiv concentrarea asupra individului, alegerile și ideea că trebuie să existe de dinainte un Adevăr. Iar asta până ca omul să experimenteze și poată avea valori adevărate. Un fapt duce la consecințe negative, Kafka exprimă complex o cauză existențialistă.

Note de subsol

• [1]    Metamorfoza în Franz Kafka, Opera antumă, traducerea Mihai Isbășescu și Radu Gabriel Pârvu, RAO International Publishing Company, București, 1996, p. 125;
• [2]Idem, p. 112;
• [3]Universul absurd în Nicolae Balotă, Literatura absurdului, Editura Teora, București, 2000, p. 171;
• [4] Walter Biemel, Expunere și interpretare, traducere de George Purdea, Cartea românească, București, 1987, p. 51;
• [5]Colonia penitenciară în Franz Kafka, op.cit. p. 137;
• [6]Walter Biemel, op. cit., p. 55;
• [7]Walter Biemel în op. cit., pp. 71-72;

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa