Filosofia nihilistă a influențat ideologia nazistă? Cât de „nazist” a fost Nietzsche

Filosofia nihilistă este adesea asimilată ideologiei naziste. Înainte de toate, pentru a percepe la nivelul importanței sale această miză radicalistă este nevoie să înțelegem foarte multe aspecte. Asta, doar pentru a înțelege cu adevărat ce anume se vehiculează prin intermediul acestei ipoteze. Pentru început trebuie să înțelegem ce este o ideologie, în ce măsură o filosofie poate fi asimilată de o ideologie. Dacă miza nihilismului al lui Nietzsche se preta ideologiei naziste. Cât de important a fost filosoful în algoritmul îndoctrinării antebelice și din timpul războiului.

Introducere: metafizica lui Nietzsche

Ideologia este o formă a filosofiei politice. Pentru a avea o filosofie este nevoie de o miză filosofică. Adică o anumită dimensiune existențială ipotetică care are la baza un concept, sau un sistem de concepte, prin care să fie percepută, explicată realitatea. Mai exact, ideologia este o formă de filozofie socială sau politică în care elementele practice sunt la fel de proeminente ca cele teoretice. Este un sistem de idei care aspiră atât să explice lumea, cât și să o schimbe. La baza acesteia este o miză de schimbare a realității, care duce la extremism de cele mai multe ori. Așa cum „ne explică” realitatea.

Nietzsche are o premisă cât se poate de inedită epocii sale. acesta propune o filosofie lipsită de metafizică propriu-zisă. Asta în măsura în care o metafizică nu este metafizică cât timp nu presupune transcendență. Adică lumea este doar ceea ce trăim aici și acum, nu există nimic mai departe de moarte. Ceea ce, în opinia lui Nietzsche, se traduce prin necesitate atingerii celei mai bune forme a noastre aici. Atât timp cât suntem în viață. Nu se putea vorbi despre o filosofie a lui Nietzsche dacă nu ar fi existat Heidegger. El este cel care a pus ordine în opera lui. Și tot el a reușit să întocmească un sistem filosofic, cu mize, premise și concepte. Despre Heidegger s-a vehiculat că a fost un simpatizant al nazismului. Iar iubirea lui față de Nietzsche a mers mână în mână cu nazismul.

Heidegger a tradus scrierile lui Nietzsche prin propriul său filtru. Pentru el cuvintele erau cheia deslușirii lumii.  Cuvântul pentru filozof este calea spre adevăr. Omul a denumit totul la începutul întemeierii limbii în funcție de esența descoperită în lucrul numit. Din păcate această denumire a esenței are o condiție efemeră, semnificația reală are tendința de a se ascunde.

De aceea este nevoie ca semnificațiile, adevărurile, să fie mereu scoase la iveală. Cartea lui Heidegger are în vedere prezentarea conceptelor fondatoare ale metafizicii lui Nietzsche. Acest demers poate părea firesc sau banal, însă până în momentul scrierii acestei cărți, nimeni nu credea că se poate vorbi despre o metafizică a nihilismului filosofului considerat nebun. Conceptele cu care operează Nietzsche, prin care își construiește metafizica, ne spune Heidegger sunt: voința de putere, nihilismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, Supraomul și dreptatea

1. Voința de putere: este caracterul fundamental al ființării, de la ea provine orice explicitare a lumii, dat fiind că voința de a avea putere este cea care instituie valori- ea este ființa (esența) ființării (a lucrurilor ce sunt, a existenței în sine, ex.: o cană, un pahar, un ciorap). Ea dă tonul axiologic al lumii: „esența este totodată și scopul”, mergem în spre interior, în spate spre adevărul gol goluț
2. Nihilismul: istoria adevărului ființării. Adică adevărul nu este mereu același pentru că el, prin natura/esența lui este destinat să se ascundă. Ori nihilismul dărâmă când și când valorile și restaurează ordinea istorică și implicit axiologică a lumii. Fiecare epocă cu valorile sale. devalorizarea valorilor supreme este primul pas în instituirea unui nou sistem moral: „Odată cu devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie înlăturată înainte de toate locul în care se află aceste valori.” spune Heidegger.
3. Eterna reîntoarcere a aceluiași: numește felul în care ființarea (existența) este în întregul ei, prin ea se creează întreg adevărul, prin ea puterea de voință reușește să fie
4. Supraomul– este un nou purtător de dreptate, are în vedere esența/ ființa nihilist-istorică a umanității ce se gândește, este și ce se vrea într-un mod reînnoit.
5. Dreptatea: esența adevărului ființării/existenței/tot ceea ce este, ca voință de putere. Adică dreptatea este urmărită în tot procesul acesta. Să reînnoim mereu adevărul pentru că așa ajungem să-l trăim (în dreptate).

Conceptul de rău și Hitler

Răul este născut și conservat de cuvânt. Prin cuvânt reușim să convingem și orice mare rău a avut la începutul său un discurs la baza sa. Prin care a convins și care a pornit acțiunile. Atunci când suntem fericiți nu putem gândi, fericirea este efemeră în favoarea răului care lasă urme adânci. Cuvântul este cu mult mai puternic față de arma în sine. Pornește de la faptul că ne este ușor să povestim cum și de ce ne-am simțit ,,rău” până la faptul că nu există o nomenclatură a fericirii.

Extazul este trăirea pură, iar natura acestuia nu permite memorarea sa în tocmai. Chiar dacă putem spune în linii marii cum e să fii fericit. Nu putem induce starea de fericire vorbind despre ea. Pe când, o stare de rău, este transmisibilă. Rememorarea lui impresionează.

Răul înseamnă întotdeauna o declarație făcută în numele unui ideal care-l maschează: este un șiretlic al cuvintelor, o intrigă, așa cum stă mărturie întâmplarea cu șarpele din Geneză, întruparea Diavolului. Fiindcă, oricare ar fi credințele, Diavolul, sub diverse forme, s-a impus ca o comodă reprezentare a răului care se opune în mod firesc unui Dumnezeu, principiu al binelui. În textul biblic, Dumnezeu numește lucrurile, iar aceasta are valoare de creație. În timp ce Diavolul, așa cum etimologia numelui o indică, divizează unitatea prin minciună.

Hitler și iubirea față de cultura de înaltă calitate

Pentru Hitler cultura de cea mai înaltă calitate a însemnat foarte mult. Manifestul și discursurile sale conțineau numeroase referințe către  muzică, istorie, filosofie și artă. Acestea au reprezentat o parte esențială a strategiei naziste pentru a inversa expresiile declinului percepute după Primul Război Mondial. Aluziile la marii creatori și lucrările lor au fost utilizate ca parte a propagandei sale. Strategia de a face din marile simboluri culturale ale lumii prelungiri a gândirii specifice mișcării sale, nazismul. Doar așa mulțimea poate fi arondată cu adevărat crezului în noul naționalism. Este un mod foarte bun pentru a confirma veridicitatea și calitatea sistemului ideologic. Demonstrezi că lumea era nazistă de dinainte de a se fi născut nazismul în sine.

În cuvintele cărturarului francez Eric Michaud, autorul Cultului artei în Germania nazistă, naziștii au folosit cultura „pentru a face geniul rasei vizibil acelei rase”. Și pentru a acoperi aceste imagini ale unei mari culturi naționale, naziștii l-au anunțat pe Adolf Hitler, Führer, ca un lider artistic.

Așa cum a spus Michaud: „Hitler s-a prezentat nu numai ca un„ om al poporului ”și ca soldat cu experiență de front (Fronterlebnis), ci și mai ales ca un om a cărui experiență artistică a constituit cea mai bună garanție a capacității sale de a media Volksgeist și transformați-l în „al treilea Reich perfect” ”.

Reînvierea unei Germanii bogate din punct de vedere cultural, așa-numitul al treilea Reich, va fi realizată doar odată cu distrugerea tuturor celor pe care naziștii i-au considerat dușmani. Deci, războiul și cultura au mers împreună în agenda național-socialistă.

Arta, a declarat ministrul propagandei al lui Hitler, Joseph Goebbels, „nu este doar o distracție în timp de pace, ci o armă spirituală ascuțită pentru război”.

Pentru a înțelege cum au folosit naziștii cultura pentru a-și defini și promova cele mai largi ambiții, trebuie să te uiți cu atenție la mass-media germană, în mod special la principalul ziar nazist, Völkischer Beobachter, ale cărui pagini culturale sunt foarte relevante în perioada cuprinsă între anii 1920-1945. În timp ce cooptarea nazistă dintre numeroasele figuri mari din tradiția intelectuală occidentală în acești ani plini de viață se dovedește revelator, nu trebuie să ne uităm mai departe decât afirmația partidului asupra lui Friedrich Nietzsche pentru a vedea cum cultura s-a împletit în discursul politicii și al războiului în paginile principalului punct de propagandă al lui Hitler.

Încadrarea ideilor lui Nietzsche într-o singură viziune asupra lumii nu a fost o chestiune simplă, dar tocmai aceasta a fost misiunea editorilor și scriitorilor Völkischer Beobachter: a face ca idei complexe, precum cele ale lui Nietzsche, să se coordoneze cu principiile de bază ale nazismului. Privind în termenii schimbători cu care cotidianul l-a prezentat pe Nietzsche ne ajută să înțelegem modul în care partidul nazist a încercat să-și plaseze biografia și scrierile. În corelație cu tradiția Kultur în ansamblu, a pus cultura, arta în special, în slujba perspectivelor naziste.

Cu toate acestea, adresându-se „germanismului” din Nietzsche, politicienii culturali ai partidului s-au confruntat cu unele dificultăți. Ziarul nu a încercat să verifice originile rasiale ale lui Nietzsche – așa cum a făcut-o și pentru mulți alți creatori occidentali, inclusiv și în special pentru Wagner și Beethoven – în ciuda faptului că a pretins ocazional că este de patrimoniu polonez. Dar a trebuit să se confrunte cu indicații că filosoful a respins tendințele de identificare naționalistă din secolul al XIX-lea.

Așa cum a scris un colaborator la Völkischer Beobachter, există „un punct important în atitudinea mentală a lui Nietzsche asupra căreia chiar și prietenii săi au rămas tăcuți, de la care au încercat să se distanțeze cât mai mult posibil: aceasta este problema atitudinii lui Nietzsche față de germanism și statul.”

Filosoful, conform ziarului, văzuse cu „ochi ascuțiți” că, în timp ce cel de-al Doilea Reich fusese format, acesta „rămânea o coajă fără conținut” sub Realpolitikul lui Otto von Bismarck. Pentru el, naționalismul a fost „boala secolului”, deoarece „a încercat să-și ascundă golul”. În cuvintele sale,

„Naționalismul așa cum este înțeles astăzi este o dogmă care necesită limitare”.

Dar punctul de reținut, potrivit cu publicația Völkischer Beobachter, a fost fraza calificativă: „așa cum se înțelege astăzi”. Opiniile lui Nietzsche despre statul german ar putea fi înțelese numai cu referire la această frază. Pe post de critici ale propriului său timp specific, nu ca respingeri categorice ale naționalismului german. Acest lucru a deschis calea ca ziarul să-l prezinte pe Nietzsche ca un patriot fervent și un puternic reprezentant al „germanismului”. De fapt, ziarul a reamintit că, Nietzsche, a spus de fapt despre sine că:

„sunt probabil mai mult german decât germanii de astăzi”. Și a apreciat „spiritul german serios, bărbătesc, sever și îndrăzneț”. Știa că „mai exista curaj, în special curaj german”, adică „avem în interior ceva diferit de elanul vecinilor noștri deplorabili”.

Comparativ cu esența franceză, în special, el era „constant, puternic și fericit conștient de virtuțile” caracterului german. Mai presus de toate, Nietzsche a susținut că „este unitatea germană în cel mai înalt sens pentru care ne străduim mai pasionat decât pentru reunificarea politică – unitatea spiritului și a vieții germane”. Foarte puțini alții „au văzut lucrurile atât de clar” în acele zile, a spus Völkischer Beobachter. Ca într-o misiune de confirmare a germanității filosofului, un alt contribuitor a călătorit la Sils-Maria, a rătăcit în regiune și a rumegat pe pasaje pe care Nietzsche le scrisese acolo.

Peisajul, reflectă Ernst Nickell, este „consacrat de soarta germană și de tragedia germană”. Nietzsche „avea nevoie de acest peisaj; trebuia să stea lângă cele mai înalte simboluri culturale și firmament ”- pentru că era„ german spre deosebire de toți ceilalți.”

Cu toate acestea, Nietzsche era destul de ambivalent în ceea ce privește politica. Filosoful numindu-se „ultimul german politic dintre toți”. Dar propaganda nazistă a promovat riguros opinia că impulsul primar creator al nihilistului a fost atât politic, cât și artistic. Imaginea lui Nietzsche a trebuit astfel corectată pentru a scoate în evidență latura sa politică.

Völkischer Beobachter a recunoscut că „găsim aici la prima vedere un contrast puternic cu gândirea [național-socialistă] de astăzi”. Dar numai la prima vedere. Potrivit lucrării, ceea ce Nietzsche a înțeles prin termenul „stat” a fost complet diferit de „ideea noastră de stat de astăzi”.

Pentru el, politizarea însemna democratizare, adică cel mai mare bine pentru cei mai mulți oameni. Acest Nietzsche ura progresul, spunea ziarul, pentru că „prosperitatea generală ar face omenirea prea leneșă pentru a investi energie puternică într-un singur individ mare (într-un geniu)”. De aceea, Nietzsche dorea „cât mai puțin stat posibil”. Cu toate acestea, un stat volcian, dirijat conform ideologiei naziste, ar reînvia geniul națiunii și, prin urmare, ar câștiga sprijinul lui Nietzsche. Genialitatea este la nivel național. Ziarul a recunoscut că Nietzsche avea alte puncte de vedere care păreau „opusul total al punctelor noastre de vedere de astăzi”. De exemplu, el considera cultura și statul ca antagoniști. Poate că acest lucru ar fi trebuit să-l facă cel mai ciudat dintre recruți la campania nazistă de a subordona cultura politicii și războiului, dar aceasta nu era linia partidului. Asemenea idei ale lui Nietzsche, a insistat Völkischer Beobachter, au fost, de asemenea, condiționate de vremurile sale:

Reich-ul german a avut neșansa de a-și atinge dimensiunile sale fizice târziu, când deja nu mai exista conținut interior. Înălțimile clasice ale educației germane se scufundaseră, cântecul romantismului german suna doar de departe. Pe de altă parte, realismul era în creștere, ducând tot mai mult către materialism. Banii și afacerile deveniseră zeii epocii.

Un stat ca „păzitor și apărător al culturii; o stare ca mijloc de realizare a adevăratului scop al existenței, nu ca un scop în sine; un stat construit pe Volk – asta ar fi acceptat Nietzsche ”, susținea ziarul. Prin urmare, filosoful „ar fi fost de acord cu ideea germană de astăzi [național-socialistă] a statului cu toată inima”.

În Republica Weimar, Völkischer Beobachter a deplâns faptul că Nietzsche a fost invocat mult prea frecvent de „literații-democrați internaționali” ca un fel de „martor-vedetă” pentru viziunea lor asupra lumii. Dar Nietzsche „ura și lupta împotriva oricărei forme de democrație, atât politică, cât și spirituală”, și a spus acest lucru în termeni cât mai clari. Noțiunile că „toate sunt la fel” și că, la bază, suntem cu toții doar brute și riffraff egoiste. Care erau simbolice ale erei democratice care credea în egalitatea oamenilor și care stabilea „cei slabi, grași și lași ca standarde pentru acest lucru egalitate.”

În opinia lui Nietzsche, a spus Völkischer Beobachter, această regulă a umililor a însemnat o lovitură împotriva vieții însăși. În opinia ziarului, împotriva perspectivelor democratice și presupuse slabe ale erei de la Weimar, Nietzsche a propus un mod de gândire care stabilește legi pentru viitor. În filosofia lui Nietzsche s-ar regăsi o perspectivă care „gestiona aspru și tiranic lucrurile contemporane” în interesul viitorului. Astfel, materialul cultural-istoric care a apărut în Völkischer Beobachter a trâmbița pe variațiile temelor Führer / Artist-Artist / Führer care a caracterizat politica culturală nazistă. Hitler a fost principala manifestare a acestei conduceri creative. Dar a venit, conform acestui punct de vedere, după un lung șir de predecesori notabili, inclusiv Luther, Beethoven, Wagner și, da, Nietzsche. Toate aceste simboluri majore ale culturii germane au fost doar prevestitoare ale adevăratei istorii a lumii: NAZISMUL.

Reînnoirea culturală

Reînnoirea culturală în conformitate cu astfel de percepții ale istoriei intelectuale a fost o premisă centrală a proiectului mai amplu al celui de-al Treilea Reich, fundamental pentru obiectivele lui Hitler. Dar această agendă a contribuit și la cele mai distructive impulsuri ale mișcării. Într-adevăr, identitatea culturală germană, așa cum a fost modelată de regimul nazist, nu a justificat doar antisemitismul sau politicile de exterminare, ci a dus la ele. Standardele de judecată rasiste ale lui Hitler au fost fundamentate în termeni culturali, așa cum a afirmat în Mein Kampf:

„Dacă ar fi să împărțim omenirea în trei grupuri, fondatorii culturii, purtătorii culturii, distrugătorii culturii, doar arienul ar putea fi considerat ca reprezentant al primului grup. ”

Potrivit cu Völkischer Beobachter, creatorii evrei precum Heine, Meyerbeer, Mendelssohn, Mahler și Schoenberg – printre mulți alții – ar fi aparținut în acesta din urmă, așa că ei și felul lor au trebuit să fie eradicați. Demonstrarea faptului că mari figuri culturale din trecut ar fi fost de acord cu aceste premise a fost o prioritate în ziarul nazist. Un contribuitor a spus-o în acești termeni puternici:

„pentru a câștiga mișcării noastre liderii spirituali care cred că văd ceva dezgustător în antisemitism, este extrem de important să prezentăm tot mai multe dovezi că spiritele mari și recunoscute împărtășeau ura noastră față de evrei. ”

Cu toate acestea, în cazul lui Nietzsche, acest proces a necesitat puțin mai mult „spin” decât „eliminarea selectivă” a dovezilor biografice și textuale pe care cărturarul Steven Aschheim le-a identificat ca fiind modul obișnuit al unei astfel de politizări. Unii colaboratori ai lui Völkischer Beobachter au recunoscut că Nietzsche nu fusese un antisemit angajat și chiar criticase opiniile antisemite ale lui Richard Wagner, ale surorii sale, Elisabeth, și ale soțului ei, Bernhard Förster.

Un editor, de exemplu, a spus despre Nietzsche:

„Opera sa conține alte contradicții și obscurități grosolane, în special în tratarea problemei evreiești, unde se mărturisește uneori ca antisemit, apoi ca filosemit. La fel de obscur este ceea ce el a înțeles ca rasă și națiune. Acest lucru poate fi rezultatul naturii eruptive a creativității sale și a scurtării vieții sale, care nu i-a permis suficient timp pentru a intra în aceste probleme profund ”.

Dar alți contributori au scris ca și cum alinierea ideilor nietzschiene cu antisemitismul nazist nu ar prezenta deloc dificultăți. Un articol a enumerat pasaje atent selectate din Dincolo de bine și de rău pentru a arăta că Nietzsche „s-a exprimat extraordinar de perspicace cu privire la întrebarea evreiască”. Un articol intitulat „Nietzsche ca Warner despre pericolul evreiesc” a insistat asupra faptului că Nietzsche s-a preocupat de întrebarea evreiască, „ca orice gândire clară, fiecare persoană arian-germană sensibilă trebuie”. Nietzsche, mai spune ziarul, a recunoscut pericolul care amenință germanii sub forma unei rase complet străine și complet diferite și „ne-a avertizat. Și, ca atâta sută de oameni mari și semnificativi care ne-au avertizat înaintea lui, a avertizat degeaba!”

Nietzsche, se mai prevede în acest articol, a văzut cum evreii deveneau „din ce în ce mai puternici” în Germania și Europa și au exprimat acest lucru prin „cuvinte profetice”. Mai presus de toate, gândul că evreii „determinau ce distinge”. Cu alte cuvinte, că evreii deveniseră arbitri culturali importanți – l-a umplut de spaimă. Căci știa că acest lucru va duce la o redimensionare a valorilor, favorizând „dezvoltarea rasei evreiești, a culturii evreiești și a vieții spirituale evreiești – împotriva esenței germane, a naturii germane și a culturii germane”. A văzut o cursă străină funcționând cu prețul propriului său Volk german. Iar pentru Nietzsche – „omul de acțiune – era de neînțeles că întregul Volk german nu se înarmase cu fiecare armă pentru a salva ceea ce este cel mai sacru, esența sa vulcanică”. A fost Nietzsche un antisemit? a întrebat articolul retoric. „Era – era în cel mai intrinsec, pur și sacru sens al cuvântului!”

Invocările național-socialiste ale personajelor istorice au fost concepute ca indicații simbolice a ceea ce va deveni Noua Germanie. După cum a spus Michaud, „trezirea în mit” a fost „o trezire a prezentului”. Compunerea ideologiei este de fapt o „recapitulare a trecutului în mod spre viitor”. Citarea lui Baldur von Schirach a fost o modalitate excelentă pentru Michaud de a susține acest punct.

Viitorul lider al Tineretului Hitler a declarat: „Artiștii perfecți Michelangelo și Rembrandt, și Beethoven și Goethe, nu reprezintă un apel la întoarcerea în trecut, ci ne arată viitorul care este al nostru și căruia îi aparținem”. Secțiunea culturală Völkischer Beobachter a fost concepută clar din aceleași motive.

Potrivit redactorului-șef îndelungat, Alfred Rosenberg, „spiritul german” care l-a inspirat pe Nietzsche și despre care a vorbit cu mare speranță s-a trezit din nou după „întunericul trădării din 1918” în „spiritul Partidului nazist. ” Acolo, Rosenberg a scris (în stilul său criptic), „o nouă idee despre viață” și o viziune asupra lumii care a recunoscut legile acestei vieți a ieșit reverențial în lumină. La vremea lor, Rosenberg a continuat: „Național-socialiștii se confruntau cu efectele forțelor care au devenit o putere periculoasă și distructivă în secolul al XIX-lea și au continuat să amenințe Europa ca„ mare focar al celei mai groaznice boli ”.

Nietzsche „stă alături de noi”, iar naziștii „îl întâmpină ca o rudă apropiată în formularea unei viziuni despre lumea largă, ca un frate în lupta pentru renașterea unei mari spiritualități germane. Ca vestitor al unei unități europene și ca promotor al vieții creative în vechiul nostru, totuși – printr-o mare revoluție – continentul întineritor ”.

În mod similar, Alfred Bäumler, care fusese numit profesor de filosofie la Universitatea din Berlin în mare parte pe baza interpretărilor sale Nazified Nietzsche, a scris în Völkischer Beobachter că Volkul care a produs Nietzsche „a fost singurul care a văzut cel mai mare dintre toate pericolele amenințând omenirea ”. Numai naziști – spre deosebire de dușmanii lor, care „jigneau marele gânditor” – l-au onorat pe filosoful care „a luptat o imagine nouă, pură, a omului din confuzie și degradare”.

Nietzsche, potrivit principalului nietzschean nazist, „a prevăzut și a iubit ideea pe care o protejăm – cea a omului a cărui sămânță cea mai internă este vitejia, mama tuturor virtuților; omul care crede: Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici”.

Michaud a arătat clar că obsesia naziștilor cu trecutul istoric cultural nu a fost o „mișcare” retrogresivă, ci o chemare la acțiune orientată spre viitor. Însușirea tradiției germane a Kulturului a fost „chiar inversul muncii de doliu”. A fost un „proces de reminiscență care s-a afirmat ca o credință în propria putere de a trezi din nou obiectul pierdut” – adică „a produce Noul Om”. Identificarea de către Völkischer Beobachter a lui Nietzsche ca fiind „prevăzută și iubită” de Noul Om al nazismului a fost complet consecventă cu această temă – de fapt, un punct culminant al auto-validării național-socialiste.

În cele din urmă, crearea acestor „idealuri” naziste se clădeau pe necesitatea plecării la război. Având în vedere rezultatele oribile ale politicii militare naziste, este firesc să presupunem că al Doilea Război Mondial în sine a fost scopul principal al regimului. Dar războiul în sine nu era scopul. A fost un mijloc pentru un scop. Și acest scop a fost realizarea noului german într-o națiune reînnoită, modelată pe o imagine a Germaniei ca Kulturnare. Postulată și popularizată, parțial, de acoperirea culturală Völkischer Beobachter.

Ziarul a trâmbițat că germanul mediu trebuia să se pregătească din nou pentru bătălie. Iar aici invocațiile lui Nietzsche erau obișnuite în aceste avertismente. Așa cum a spus un contribuitor: „În numele tuturor soldaților de front conștiincioși”, fiecare „șmecher” ar trebui să citească cu atenție cuvintele lui Nietzsche. Vizitând mormântul lui Nietzsche, un altul a susținut că a auzit emițând de la fața locului îndemnuri pe care germanii le-au pregătit pentru abordarea conflictului.

Nu auziți nimic? Nu aceasta este vocea lui, care ne vorbește: noi, cei care luptăm și creăm! „Vreau să vă spun ceva, fraților mei în duh! Viața înseamnă luptă și suferință. Durerea îi face pe unii obosiți și blânzi. Dar îl întărește pe creator. Gândiți-vă la sorțile unui Michelangelo, al unui Beethoven și al unui Friedrich cel Mare – atunci veți ști cum dragostea și duritatea pot fi strâns legate în om. Cunoașteți dragostea, dar rămâneți dur pentru mine! ”

În plus față de rapoartele despre comenzi fantomatice, ziarul a insistat asupra unei viziuni a lui Nietzsche ca fiind militaristă, „pentru că nu se pot concepe contrarii mai clare decât Friedrich Nietzsche și pacifismul, marxismul și egalitatea b.s. în general!” „Ce”, a întrebat ziarul, „ar spune el la o frază de genul„ Gata cu războiul? ” Pacea – adică realizarea în cele din urmă stabilă a idealurilor naziste – nu putea fi realizată decât prin „bătălie” și „victorie”. În altă parte, Völkischer Beobachter a stipulat că Nietzsche repetă în mod constant că „lupta stăpânește în întreaga natură – că viața însăși este un rezultat al războiului”. În această privință, Nietzsche „a apreciat bătălia ca bază pentru toată viața – atât de mult încât a strigat: „Războiul vechi și bun sfințește totul! ”

Cititorii Völkischer Beobachter au fost îndemnați, așadar, să trăiască după învățăturile lui Nietzsche, fie manifestându-și propria voință de putere, fie acceptând intenționat soarta determinată de mișcarea întregii națiuni. În acest fel, lucrarea a redus o altă dificultate pe care ideile lui Nietzsche o susțineau pentru ideologia nazistă: indivizii își puteau demonstra voința de putere nu devenind singuri lideri creativi, ci alternativ „acceptând necesitatea lucrurilor”, devenind o „parte și instrument al mari evenimente mondiale”. Chiar sacrificarea supremă „cea mai înaltă tăgăduire de sine ”- pentru Volk. În anii în care Germania se pregătea pentru război, această lectură a conceptului de voință de putere al lui Nietzsche era cea mai potrivită pentru planurile militare ale nazismului.

Völkischer Beobachter a fost conceput în cele din urmă pentru a motiva acțiunea în acest război și a apelat în mod regulat la Nietzsche ca sursă majoră de inspirație în luptă odată ce a început. „Ceea ce îl face pe Nietzsche atât de valoros astăzi”, a proclamat acesta, este „recunoașterea neînfricată a personalității puternice care singură poate duce la răscumpărare și după care tânjesc milioane de suferințe”. Nu numai în Germania, ci și în toată Europa, „ne adresăm lui ca predicatorul acțiunii!” Să ne „tratăm cu asprime și tiranie de dragul viitorului Volk-ului nostru, aceasta a fost una dintre cele mai importante cerințe național-socialiste. „Cât de des recităm, în mici adunări, cuvintele Zarathustrei [lui Nietzsche]:„ Și dacă nu veți fi destine și inexorabili, cum puteți într-o zi să cuceriți cu mine?… Căci creatorii sunt duri. ’” Duritate, „de dragul Volkului nostru!” – asta a fost ceea ce Völkischer Beobachter a considerat că cititorii ar trebui să obțină de la Nietzsche în timp de război.

Pe măsură ce Völkischer Beobachter a acoperit-o, într-un eveniment memorial din 1944 cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la Nietzsche, Alfred Rosenberg a susținut un discurs care l-a asociat și mai direct (deși încă criptic) la războiul din secolul al XX-lea. Mișcarea național-socialistă, potrivit lui Rosenberg, „a stat ca un tot unificat împotriva restului lumii, la fel cum Nietzsche a stat ca individ împotriva forțelor violente ale vremii sale”. Lumea „finanțatorilor disprețuitori și a secușarilor lor, pasiunea bătută de milioane de bolșevici invidioși, munca distructivă condusă de furia lumii interlope evreiești, toate acestea au apărut cu puțin înainte de enormul val purificator [adică nazismul] din inima Europa a început să curgă. ”

Acum, așa cum făcuse Nietzsche singur, „Imperiul național-socialist pan-german stătea ca un bloc de voință” în mijlocul acestei lupte uriașe, „servind în deplină conștiință necesitatea unei vieți mari” – necesitatea, în Nietzsche expresie, un „destin european”.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r