Reclamă
Fotocrom paradis este volum de debut al poetei Deniz Otay datorită căruia a primit Premiul pentru Poezie categoria Debut în cadrul Festivalului Zilele Sofia Nădejde și Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum în 2020. Volumul a fost publicat la Editura OMG din Alba Iulia în anul 2020.
Fotocrom paradis de Deniz Otay
Volum de debut al poetei Deniz Otay, Fotocrom paradis, se numără printre cărțile de poezie la care îmi place să revin destul des, alături de volumele unor poete ca Olga Ștefan și Anastasia Gavrilovici. Fapt ce se datorează puterii de expresie și de paleta largă de de semnificații care se regăsesc în versurile sale. Reușind în mod, a-și spune paradoxal, să comunice foarte mult, într-o formulă atât încriptată cât și familiară, fără să piardă „esențialul poetic”: sensibilul.
Reclamă
Poeta oferă o nouă perspectivă asupra spațiului liric prin intermediul unei stilistici deloc complicate, în aparență, dar, poate că, într-o oarecare măsură, nu este complicată. Importante fiind elementele de natură existențială și trimiterile spirituale pe care le face. Contează mesajul, simbolurile, semnele. Ne vorbește despre libertate, despre limitele identitare și despre individualitate prin crearea unor structuri paradoxale.
Alătură termeni opuși pentru a transmite inefabilul existenței umane, văzută ca un fluid al contrastelor: „Nu există decît distanțe,/ Materia vie e în primul rînd separare,/ Apropierea e suprapunere, / Suprapunerea e contaminare”, spune ea în poezia care deschide volumul, Punct de frontieră (vezi Fotocrom paradis, Deniz Otay, OMG Publishing, Alba Iulia, 2020, p. 9).
Libertatea este pusă în directă legătură cu autocunoașterea, aici, libertatea este privită ca o putere prin poți să acționezi, în interiorul tău există toate pârghiile necesare atingerii adevăratei stări de a fi. Dar toate aceste legături sunt formulate mai mult sub formă de interogație, inclusiv modalitatea propusă de eul liric în procesul de autocunoaștere.
Oare explorându-ne din perspectiva tuturor defectelor numite de societatea noastră (care pare să-și fi pierdut de mult simțul realității), reușim să ne vedem exact așa cum suntem? Sau, mai bine zis, care este adevăratul meu „eu”, cel văzut de mine sau cel văzut de ceilalți? Sau care dintre cele două variante se apropie mai mult de esența noastră reală? Oricare ar fi răspunsurile, ea, fata din acest volum, s-a salvat. Asta pentru că a înțeles importanța energiilor tuturor lucrurilor din jurul său:
„ajutată de vitamine, sunt acum vitamină/ pastilă mică și strălucitoare/ în camera de serviciu în club,/ pogorâtă din împărăție intergalactică/ să anim încă puțin// plimbată cu mașini/ prin pădure, spre ieșirea/ la care te trezești în câmp liber// se trezește entuziasmul/ din picioare în podea/ corpul de la cap preia încet energia”. vezi Băieți străini care mă conduc prin pădure în op. cit., pp.14-15.
Volumul este împărțit în două, prima parte, Melancolie și celebrări, prezintă o lume a unei tinereți confuze, dar plină de o bucurie a trăirii care te face să porți față de ea o nostalgie după un paradis pierdut sau apus. A doua parte, Spre zona liberă, este ca un siaj de tot felul de trăiri, senzații, epifanii, un fel de celebrare a spiritului, a existenței totale, a contopirii sufletului cu întreg cosmosul.
Acum fata din volum știe că adevărata fericire se află mult mai departe de lumea văzută, de „a simți”, acum îl descoperă pe „a fi”: „Au fost și zile în care am existat / doar pentru corp. / Nu doar prin corp, ci pentru el,/ pentru delectarea lui hedonistică” (Mood: litoral în op. cit., p. 59). În a doua parte dă în vileag toate simulacrele lumii pe care o considera punctul terminus al purității, al trăirii adevărate. Aici recunoaște faptul că a reușit de fapt să se elibereze de toate datele unei societăți debile, unei existențe a aparenței. Tot ce a făcut în prima parte pare să fie doar o tensiune ce a reușit să o îndrepte spre adevăr, spre împlinire și reala autocunoaștere.
De aceea, în poezia Introducere în meditație, ne spune, cumva ca realismul magic sau ca Ștefan Viziru din Noapte de sânziene a lui Mircea Eliade, că „libertatea spiritului” se insinuează în cotidian, în lucrurile simple, în mijlocul rutinei, doar noi trebuie să fim pregătiți: „Dimineața, singur, când alergi/ poți garanta că există acel moment/ pe care cei adăpostiți sub simboluri/ l-ar numi meditație.// Aici te-ai reprodus însuflețit,/ simțurile se pierd pe rând,/ bătaia pe asfalt, capătă ritm./ aproape o comoție, sub impulsul,/ material de energie”.
Deniz Otay este o figură, aproape neanunțată în lumea poeziei românești, un nume care s-a lăsat așteptat, dar care a reușit să se impună. Dovada clară că talentul întotdeauna se va face auzit, va fi văzut și, din fericire, premiat și popularizat. Poeta spune că Premiul „Sofia Nădejde” „a însemnat, pe de o parte, că sunt norocoasă că există cadrul ăsta, că niște fete mai curajoase și mai prezente ca mine, mai conștiente de niște nedreptăți, l-au creat, iar acum noi ne putem bucura de el”.
Din punctul meu de vedere, volumul Fotocrom paradis, cu siguranță se află pe lista cărților care pot convinge elevii și tinerii din zilele noastre să dea o șansă poeziei românești contemporane sau poeziei în general.
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
