Gabriel García Márquez. Un veac de singurătate, o eternitate de nemurire

„Cel mai mare columbian”

Gabriel García Márquez este numit și astăzi în țara lui ,,cel mai mare columbian” și nu este deloc neînsemnat acest fapt, având în vedere că în Columbia, ca și în restul țărilor sud-americane, fotbaliștii sunt semizeii la care se inchină oamenii. Este o adevărată cultură Márquez acolo și cultura aceasta, mitul Gabo a trecut granițele țării și ale continentului în ultimii ani.

În 1982 scriitorul născut la 6 martie 1927 într-o familie numeroasă din Aracataca și trecut în nemurire la 17 aprilie 2014 în Ciudad de México, Mexic, a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Romanele și excepționala sa proză scurtă, în care fantasticul și realul se îngemănează sublim, au fost motivul pentru care juriul suedez au trimis premiul în Columbia.

Așadar, fenomenul de mai târziu se naște la data de 6 martie 1927, într-un municipiu situat pe Coasta Atlantică Columbiană, Aracataca, fiu al lui Gabriel Eligio García și al Luisei Santiaga Márquez Iguarán. Cei care îl cresc sunt însă bunicii materni, colonelul Nicolás Márquez și Tranquilina Iguarán din aceeași mică localitate, oameni ce se vor regăsi ca personaje în majoritatea scrierilor sale.

Și-a scris, târziu, memoriile, cuprinse magistral în ,,A trăi pentru a-ți povesti viața”, un impresionant volum care consfințește teoria că aproape tot ce putem afla despre Márquez are ca surse interviurile și opera sa. În carte scriitorul face adevărate confesiuni, vorbește și despre ,,viața sa secretă”, o viață ce de obicei se povestește doar ,,între scriitori”. Impresionează povestea primilor ani, cei în care se căuta pe el însuși, viața de ziarist ce se logodise cu sărăcia, dar care simte, știe, că scrisul îl va ridica deasupra tuturor.

Romanul de căpătâi, cel care l-a trimis la Stockholm pentru a ridica Premiul Nobel pentru Literatură este, fără îndoială, ,,Un veac de singurătate”. În opinia criticii ,,cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile”, cum atât de frumos spunea Pablo Neruda, cartea a fost numită de același scriitor ,,Don Quijote al timpului nostru.” Istoria satului Macondo și a oamenilor care viețuiesc aici, întinsă pe șapte generații și o sută de ani, este de fapt o istorie a existenței umane.

La patruzeci de ani de la apariția romanului și la optzeci de ani de viață în anul 2007, Gabo s-a întors în Aracataca. Nu mai călcase pământul localității natale de 24 ani. A revenit pentru a primi omagiul adus de către guvernul columbian. Revenim la copilăria timpurie a scriitorului și ne întoarcem în 1936, când moare colonelul Nicolás Márquez. Gabriel García Márquez vine în Sincelejo, Sucre cu părinții săi, apoi se mută în Barranquilla pentru a studia.

În anul 1940 termină primele clase ale Colegiului San José (în zilele noastre Institutul San José). Călătorește la Zipaquirá, termină ultimii doi ani și promovează examenul de bacalaureat la Liceul Național de Băieți, instituție numită azi Colegiul Național San Juan Bautista de La Valle. Merge la Bogotá în 1947 pentru a studia Dreptul și Științele Politice la Universitatea Naționala din Columbia. Abandonează proiectul repede, pleacă la Cartagena de Indias, unde se angajează ca reporter la ziarul El Universal, în zilele în care este asasinat liderul popular Jorge Eliécer Gaitán.

Revine la Barranquilla în decembrie 1949, lucrează ca reporter și columnist la ziarul El Heraldo. Scriitorul Álvaro Mutis îl cheamă la Bogotá în 1954, îi ascultă sfatul și aici se angajează ca reporter și critic cinematografic la ziarul El Espectador. În 1958, după un periplu european, Gabriel Márquez se întoarce în America Latină, stabilindu-se în Venezuela.
Se căsătorește la Barranquilla cu Mercedes Barcha, femeie ce îi va dărui doi băieți, pe Rodrigo, născut în 1959 în Bogotá și pe Gonzalo, născut în Mexic trei ani mai târziu, în 1962.

Triumful

Când revoluția din Cuba triumfă, pleacă la Havana și lucrează pentru o agenție de presă fondată de guvernul cubanez, Presa Latină. Aici leagă o strânsă prietenie cu comandantul Ernesto ,,Che” Guevara.

Presa Latină îl trimite în 1961 la New York, unde este corespondent. Ia hotărârea de a se muta în Mexic în momentul în care exilații cubanezi nu empatizează cu reportajele sale. Sunt zile în care chiar CIA îl critică pe față și ajung la urechile lui chiar anumite amenințări.

Anul 1967 este anul în care publică opera sa principală, „Cien años de soledad”, „Un veac de singurătate”, istoria familiei Buendía din imaginarul sat Macondo, cartea reprezentativă a realismului magic. În 1969 îl regăsim la Barcelona, în Spania, într-un select cerc de intelectuali, din 1975 alternând Mexicul, Cartagena de Indias, Havana și Parisul ca locații. În anul 1988 este președintele unei grupări editoriale si fondează Revista Cambio în Columbia, revistă pe care o deține până în 2006, când își vinde acțiunile. La 22 martie 2008 scriitorul celebrează nunta de aur cu soția sa, Mercedes Barcha, iubirea de o viață.
Scriitorul a fost pasionat și de cinematografie.

În adolescența din Barranquilla participase la producerea scurtmetrajului „La langosta azul” , „Langusta albastră”, alături pictorul Enrique Grau, scriitorul Álvaro Cepede Samudio și fotograful Nereo López. A și studiat în 1950 la „Centro Sperimentale Di Cinematografia di Roma”, unde predau argentinianul Fernando Birri și cubanezul Julio García Espinosa, fondatorii de mai târziu ai „Noului Cinematograf Latinoamericán”.

Scrie scenarii pentru producții cinematografice ale anilor 60, dintre care merită amintite: ,,El gallo de oro” (1964) („Cocoșul de aur”), „Roberto Galvadón și Tiempo para morir” (1966) (,,Timp pentru moarte”), „En este pueblo no hay ladrones „(1965) (,,În satul ăsta nu există hoți”), „Juego peligroso” (1966) („Joc periculos”), „La viuda de Montiel” (1979) („Vaduva lui Montiel„), ,,Mária de mi corazón” (1979) („Maria inimii mele„), toate bazate pe proza sa scurtă.

S-a implicat și în dispute politice, participând la tratativele de pace dintre Trupele Naționale de Liberare și guvernul columbian refugiat în Cuba, la negocierile de pace dintre Andrés Pastrana și Forțele Armate Revoluționare din Columbia, ultimele finalizate fără succes.

Într-un volum de interviuri descria prietenia sa cu Fidel Castro și Francois Mitterand.
Despre viață și literatură Gabo a scris multe, dar fraza următoare este poate cea mai profundă:

„Mi s-a liniştit sufletul, şi atunci am descoperit cu mare bucurie că viaţa, şi nu moartea, e nesfârşită.”

Gabo, altfel

Dincolo de magia unei vieți și a unei opere unice, știm azi despre Gabriel Garcia Márquez și unele amănunte inedite, extrem de semnificative. Pentru că nimic din trecerea lui prin viață nu a fost fără oglindire în penița lui: a fost primul copil din cei șaptesprezece ai telegrafistului Garcia și ai Luisei, fata colonelului Marquez, a citit Kafka la numai șaptesprezece ani și spunea că atunci a înțeles că, pentru a fi mare scriitor, poate și trebuie să modifice realitatea, a trăit în casa bunicului matern, colonelul Marquez, care numai așa a consimțit să-și dea fata unui conservator, el fiind un mare liberal.

Romanul său preferat a fost ,,Război și pace” al lui Tolstoi, romanul său de debut a fost respins de nenumărate edituri, fiind nevoit să îl publice prin eforturi proprii la o tipografie anonimă din Bogota, a fost plătit cu doar trei pesos pe coloană la cotidianul „El Heraldodin Barranquilla”, unde avea o rubrică zilnică, ,,Girafa”, fuma trei pachete de țigări pe zi, bea zeci de cești de cafea, a dormit prin parcurile Parisului când dictatorul Rojas Pinnila a desființat „El Espectator”, romanul ,,Colonelului nu are cine să-i scrie” i-a fost publicat de o revistă literară din Bogota, fără permisiunea sa, fără să primească vreun onorariu, a crezut că va scrie ,,Un veac de singurătate” în șase luni, dar a scris doi ani.

Pe când scria, mărturisea prietenilor: „Sau dau o lovitură cu cartea asta sau îmi rup gâtul”. Spera să vândă cinci mii de exemplare, primele sale patru cărți vânzându-se în câte o mie de exemplare. ,,Un veac de singurătate”, de la ediția princeps până în zilele noastre, s-a vândut în mai mult de treizeci și cinci de milioane de exemplare în întreaga lume. Scria zilnic, de la nouă dimineața până la trei după-amiază și în ultima zi a scris ultimul cuvânt la ora unsprezece.
„Nu știam ce să fac cu timpul care îmi prisosea și am încercat să inventez ceva ca să pot trăi până la trei după-amiază”.

Cartea lui de suflet este însă ,,Toamna patriarhului”, pentru redactarea acesteia studiind viețile tuturor dictatorilor latino-americani. Șaptesprezece ani a scris la această carte, întrerupând lucrul doar pentru a scrie ,,Un veac de singurătate”.

Macondo, satul devenit universul literar al celebrului roman, era de fapt denumirea unei plantații de bananieri, un loc și un nume ce i se lipise de suflet încă din copilărie:

„Cuvântul acesta îmi atrăsese atenția din primele călătorii cu bunicul, dar numai când am ajuns om în toată firea am descoperit că îmi plăcea rezonanța lui poetică. Niciodată nu l-am auzit la nimeni și nici măcar nu m-am întrebat ce înseamnă.”

La moartea sa, Juan Manuel Santos, președintele Columbiei, a decretat trei zile de doliu național și a declarat:

,,Sperăm că toţi columbienii vor face la fel în casele lor. Întreaga Columbie este în doliu, deoarece el este compatriotul cel mai admirat şi cel mai iubit din toate timpurile. El a fost, şi nu exagerez, columbianul care, din întreaga istorie a ţării noastre, a dus cel mai departe şi cel mai sus numele patriei noastre”.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor