Gladiatorii, cea mai cunoscută formă de divertisment a Romei Antice

Un gladiator roman era un vechi luptător profesionist, dotat cu arme și armuri speciale. Gladiatorii luptau în fața publicului, în jocuri organizate, în arene mari construite pe tot teritoriul Imperiului Român de la 105 î.Hr. la 404 d.Hr.

Nu erau întotdeauna sclavi

Nu toți gladiatorii erau aduși în arenă în lanțuri. În timp ce cei mai mulți combatanți timpurii erau oameni cuceriți și sclavi care au comis crime, inscripțiile gravate arată că până în secolul I d.Hr. demografia începuse să se schimbe. Ademeniți de fiorul bătăliei și de vuietul mulțimilor, zeci de oameni liberi au început să semneze în mod voluntar contracte cu școlile de gladiatori în speranța de a câștiga glorie și premii în bani. Acești războinici independenți erau adesea oameni disperați sau foști soldați pricepuți în luptă, dar unii erau patricieni de clasă superioară, cavaleri și chiar senatori dornici să-și demonstreze priceperea.

Gladiatorii au făcut inițial parte din ceremoniile funerare

Mulți cronicari antici au descris jocurile române că fiind un import de la etrusci, dar majoritatea istoricilor susțîn acum că luptele de gladiatori au început că un ritual de sânge pus în scenă la funeraliile nobililor bogați. Când aristocrații distinși mureau, familiile lor aveau să se lupte între sclavi sau prizonieri condamnați, că un fel de elogiu macabru pentru virtuțile pe care persoană decedată le demonstrase în viață. Potrivit scriitorilor români Tertullian și Festus, deoarece românii credeau că sângele uman ajută la purificarea sufletului persoanei decedate, aceste concursuri ar fi putut acționa, de asemenea, că un substitut pentru sacrificiul uman. Jocurile funerare au crescut mai târziu, în timpul domniei lui Iulius Cezar, care a organizat lupte între sute de gladiatori în onoarea tatălui și fiicei sale decedate. Spectacolele s-au dovedit extrem de populare, iar până la sfârșitul secolului I î.Hr., oficialii guvernamentali au început să găzduiască jocuri finanțate de stat, că o formă de divertisment pentru mase.

Nu luptau întotdeauna până la moarte

Filmele și emisiunile de televiziune de la Hollywood descriu adesea luptele de gladiatori că fiind un free-for-all sângeros, dar majoritatea luptelor au funcționat sub reguli și reglementări destul de stricte. Concursurile erau de obicei o singură luptă între doi bărbați de dimensiuni și experiență similare. Arbitrii supravegheau acțiunea și probabil opreau lupta imediat ce unul dintre participanți era grav rănit. Un meci se putea termina chiar într-un impas, în cazul în care mulțimea devenea plictisită de o luptă lungă și, în cazuri rare, ambilor războinici le era permis să părăsească arena cu onoare în cazul în care ofereau un spectacol interesant pentru mulțime.

Din moment ce gladiatorii erau prea scumpi pentru a fi găzduiți, hrăniți și antrenați, promotorii lor nu erau dispuși să-i vadă uciși inutil. Este posibil că instructorii să-și fi învățat luptătorii să rănească, nu să ucidă, iar combatanții să-și fi asumat rolul de a evita rănirea gravă a fraților lor de arme. Cu toate acestea, viața unui gladiator era de obicei brutală și scurtă. Cei mai mulți au trăit doar până la 20 de ani.

Ce însemna celebrul gest „thumbs down” 

Dacă un gladiator era grav rănit sau arunca arma în semn de înfrângere, soarta lui era lăsată în mâinile spectatorilor. În concursurile organizate la Colosseum, împăratul avea ultimul cuvânt și decidea dacă războinicul rănit trăia sau a murea, dar conducătorii și organizatorii luptei lasău adesea oamenii să ia decizia. Picturi și filme arată adesea mulțimile oferind un deget mare îndreptat în jos, atunci când voiau că un gladiator dezonorat să fie omorât. Unii istorici cred că semnul morții ar fi putut fi degetul mare îndreptat în sus, în timp ce un pumn închis cu două degete întinse sau chiar o batistă fluturată ar fi putut însemna milă. Oricare ar fi fost gestul folosit, acesta a fost de obicei însoțit de strigăte: „lasă-l să plece!” sau „ucide-l!” În cazul în care mulțimea voia, gladiatorul victorios oferea o lovitură de grație prin înjunghierea adversarului său între omoplați sau în gât și în inimă.

Erau organizați, după stilul de luptă, în diferite clase

Până la deschiderea Colosseum-ului în 80 d.Hr., jocurile de gladiatori au evoluat de la luptele mai libere, la moarte, într-un sport sângeros bine organizat. Luptătorii au fost plasați în clase bazate pe recordul lor, pe nivelul de calificare și de experiență. Cele mai specializate aveau un anumit stil de luptă și un anumit set de armament. Cele mai populare au fost „thraeces” și „murmillones”, care luptau cu sabie și scut, dar au existat, de asemenea, „equites”, care întră călare în arenă; „essedarii”, care se luptau din care; și „dimachaerus”, care puteau mânui două săbii în același timp. Dintre toate tipurile populare de gladiatori, poate cel mai neobișnuit a fost „retiarius”, care era înarmat doar cu o plasă și un trident. Acești războinici încercau să-și prindă adversarii cu plasa înainte de a se mută pentru a ucide, dar dacă nu reușeau, erau lăsăți aproape în întregime fără apărare.

Animale sălbatice

Colosseum și alte arene române sunt adesea asociate cu vânători de animale înspăimântătoare, dar de fapt era neobișnuit pentru gladiatori să fie implicați în astfel de lupte. Lupta cu fiare sălbatice a fost rezervată pentru „venatori” și „bestiari”, clase speciale de războinici care luptau cu orice: de la cerbi și struți la lei, crocodili, urși și chiar elefanți. Vânătoarea de animale era de obicei evenimentul de deschidere la jocuri, și nu era neobișnuit pentru zeci de creaturi nefericite să fie sacrificate. Nouă mii de animale au fost ucise în timpul unei ceremonii de 100 de zile pentru a marca deschiderea Colosseumului, iar alte 11.000 au fost ulterior ucise în cadrul unui festival de 123 de zile organizat de împăratul Traian în secolul al ÎI-lea d.Hr. În timp ce cele mai multe animale au fost pur și simplu sacrificate pentru sport, altele au fost instruite să facă trucuri sau chiar să se lupte cu alte animale. Animalele sălbatice au servit, de asemenea, că o formă populară de execuție. Criminalii condamnați și creștinii erau adesea aruncăți la câini, lei și urși înfometați, că parte a distracției zilei.

Femeile au luptat și ele ca gladiatori

Femeile sclave erau condamnate în mod regulat la arenă alături de omologii lor bărbați, dar câțiva cetățeni au ridicat sabia din proprie voință. Istoricii nu sunt siguri când femeile s-au potrivit pentru prima dată pentru a lupta ca gladiatori, dar până în secolul I d.Hr. au devenit un element comun al jocurilor. Este posibil că aceste doamne războinice să nu fi fost luate în serios în cultura română patriarhală – împăratul Domitian s-a bucurat să scuipe femeile. Un relief de marmură datând din jurul secolului al II-lea d.Hr. descrie un meci între două femei numite „Amazon” și „Achillia”. Femeile s-au alăturat, de asemenea, în vânătoarea de animale, dar perioada lor în arenă s-ar putea să se fi încheiat în jurul anului 200 d.Hr., când împăratul Septimius Severus le-a interzis participarea la jocuri.

Unii gladiatori s-au organizat în grupuri

Deși au fost forțați în mod regulat să ajungă într-o luptă pe viață și pe moarte, gladiatorii erau între ei un fel de frăție, iar unii chiar s-au organizat în uniuni, sau „colegia”, cu proprii lor lideri aleși și zeități protectoare. Când un războinic a cădea în luptă, aceste grupuri se asigurau că tovarășul lor primea o înmormântare corespunzătoare și că inscripția de pe mormânt vorbea despre realizările sale în arenă. În cazul în care decedatul avea soție și copii, ei se ocupau ca familia să primească compensații monetare pentru pierderea lor.

Mai mulți împărați romani au participat la lupte de gladiatori

Găzduirea jocurilor de gladiatori era o modalitate ușoară pentru împărații români de a câștiga dragostea poporului, dar câțiva au făcut un pas mai departe și au participat ei înșiși la luptă. Mai mulți conducători au cântat în arenă, inclusiv Caligula, Titus și Hadrian – deși cel mai probabil în condiții foarte controlate sau cu arme de efect. Un deadeye cu o suliță, împăratul Commodus a încercat de multe ori să uimească mulțimile prin uciderea urșilor și a panterelor, simțindu-se în siguranță pe o platformă, la înălțime. El a concurat, de asemenea, în câteva lupte de gladiatori, deși, de obicei, împotriva luptătorilor fără experiență sau chiar împotriva membrilor (slab sau deloc înarmați) din public. Când a câștigat inevitabil concursurile, Commodus s-a premiat singur cu suma de un milion de sesterces români.

Gladiatorii deveneau celebrități și modele de sexualitate

Deși erau respinși adesea și erau numiți brute necivilizate de către istoricii români, gladiatorii au câștigat o faimă uriasă în rândul claselor inferioare. Portretele lor au onorat zidurile multor locuri publice; copiii se jucau cu figurine în formă de gladiatori, făcute din lut; și luptătorii cei mai de succes chiar aprobau produse la fel că sportivii de top de astăzi. Ei au fost, de asemenea, renumiți pentru capacitatea lor de a face femeile române să leșine. Un graffiti din Pompei descrie un luptător care „prinde fetele pe timp de noapte în plasa lui” și un altul care este „deliciul tuturor fetelor.” Multe femei purtau ace de păr și alte bijuterii înmuiate în sânge de gladiator. Unele chiar foloseau mixturi din sudoarea lor, considerată afrodisiac, în creme faciale și alte produse cosmetice.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa