Haremul și misterele celor mai frumoase femei din Imperiul Otoman. Un joc al puterii și al seducției

Haremul imperial otoman aduna cele mai frumoase și senzuale femei, care-și dedicau viața și timpul unui singur bărbat, sultanul, și plăcerilor acestuia. Fie că erau soții, concubine sau simple servitoare, toate făceau eforturi pentru a intra în grațiile stăpânului lor, care mai apoi le răsplătea cu cadouri scumpe și diferite favoruri. Cele mai iscusite în arta seducției reușeau însă să ajungă la inima sultanului și să-i dăruiască fii, care mai apoi erau crescuți pentru a călca pe urmele tatălui lor. Primul născut era cel care într-o bună zi va urca pe tronul părintelui său, iar mama sa era sultana favorită a haremului.

Atunci când cei mai mulți dintre noi auzim de termenul „harem”, prima lucru are ne vine în minte este imaginea unei camere pline de femei deosebit de fermecătoare, care ar fi făcut orice pentru a satisface plăcerile sultanului lor. Viața din harem era însă mult mai complexă de atât, iar cele alese să facă parte din această comunitate a curții imperiale aveau un rol deosebit în cadrul Imperiului, care de multe ori depășea dormitorul suveranului lor, unde-l încântau cu talentul lor în seducție. Multe dintre dintre preferatele sultanului au ajuns chiar să dețină o putere impresionantă în Imperiul Otoman, care ulterior s-a manifestat chiar și la nivelul administrării politice a acestuia.

Harem era, înainte de orice, o demonstrație de putere a sultanului. Cu cât numărul de femei și eunuci era mai mare, cu atât suveranul era văzut mai impunător și mai bogat. Primul harem a apărut la începutul secolului al XIV-lea, odată cu adoptarea religiei musulmane în societatea turcă.

De cele mai multe ori, femeile care ajungeau în haremul sultanului erau aduse în calitate de sclave, însă existau și câteva excepții care se bucurau de libertate. Printre acestea se numărau preferatele suveranului, care ajungeau soțiile acestuia. Celelalte însă, în ciuda faptului că-și aveau viața în mâinile conducătorului lor, aveau parte de un tratament destul de bun, căci se bucurau educație și de condiții bune de trai, atunci când comportamentul lor era unul cuviincios. În momentul în care își terminau această pregătire, cele mai multe dintre ele erau căsătorite cu bărbați importanți din cadrul imperiului, care ocupau diferite funcții administrative.

Haremul personal al sultanului era însă alcătuit dintr-un număr mai mic de femei, care erau selectate cu multe atenție de Sultana Mamă sau de alte figuri apropiate conducătorului. Acestea trebuiau să fie creștine sau de altă religie, căci femeile musulmane nu puteau face parte din harem din cauza credințelor pe care le aveau,

Exista posibilitatea ca sultanul să-și aleagă personal membrele haremului, însă cazurile acestea erau izolate. Odată ajunse aici, principalul lor scop era să atragă atenția acestuia, prin diferite mijloace. Favoritele purtau denumirea de hasekis, însă această poziție nu le garanta că nu vor fi dăruite ulterior unor membrii de seamă ai societății otomane. Singura modalitate prin care își puteau asigura o viață liniștită și lipsită de griji era atunci întrețineau relații sexuale cu sultanul, iar cele mai norocoase dintre ele reușeau să-i dăruiască acestuia copii.

Prima doamnă a haremului, cea mai importantă dintre toate

Fiecare dintre femeile din harem își aveau propriul său rol, pe care l-au dobândit în funcție de relația pe care o aveau cu sultanul. Dintre toate, cea care are cea mai multă putere și autoritate în fața celorlalte era Sultana Mamă, soția răposatului conducător și mama actualului sultan. Le fel ca fiecare dintre semenele sale, și ea a pășit pentru prima oară în harem în calitate de simplă membră a acestuia, fie fiind sclavă sau femeie liberă, de origine nobilă, trimisă de familia sa pentru a se căsători cu sultanul. Indiferent de modul în care și-a obținut titlu, un lucru era clar: ea era singura în măsură să se asigure că fiul său are parte de cele mai manierate și frumoase femei ale haremului.

Niciuna dintre femeile care făceau parte din harem nu puteau părăsi curtea imperială fără acordul Sultanei Mamă, iar ea avea un cuvânt important de zis în legătură cu toate deciziile care le priveau pe supusele sale. Mai mult, ea avea o influență deosebită și asupra fiului său, sultanul, așa că adesea era rugată să intervină în problemele de administrație și chiar politice.

Puterea în harem, decisă de relația pe care femeile o aveau cu sultanul

Cum principala preocupare a haremului era sultanul și plăcerile acestuia, este lesne de înțeles că cele mai puternice femei erau cele care aveau o relație apropiată cu acesta. Conducătorul imperiului putea să aibă până la patru soții, kadın, care mai apoi erau urmate în rang de  ikbal, concubinele sale preferate, și mai apoi de gözde, care erau favoritele sale. Cum sultanul își exprima preferința pentru fiecare dintre ele, acestea dobândeau autoritate în fața semenelor din harem. Pe lângă cadourile cu care erau răsfățate, primeau propriul apartament și servitori, care se asigurau că au parte de orice și-ar putea dori.

Cea mai mare calitate a concubinelor sultanului era reprezentată de faptul că-i puteau dărui acestuia copii. Bineînțeles, doar primii născuți ai soțiilor aveau drept la tron, însă numărul de urmași cât mai mare reprezenta un simbol de putere pentru suveranul Imperiului Otoman.

Eunucii, ochii nebănuiți din umbră ai haremului

Haremul este cunoscut în principal datorită femeilor frumoase și seducătoare care îl alcătuiau, însă și eunucii jucau un rol deosebit în această adevărată instituție a Imperiului Otoman. Bărbații mutilați prin îndepărtarea organelor genitale, reprezentau jumătate din membrii haremului.

Principala lor îndatorire era să poarte de grijă concubinelor sultanului, pe care era considerat că nu le pot dori datorită faptului că nu au organe sexuale. Ei erau considerați cei mai loiali sultanului, căci nu aveau pofte trupești și niciun fel de alt interes față de acesta.

Soarta eunucilor era decisă încă din anii tinereții, când erau mutilați și crescuți să-și servească sultanul. Ei erau fie sclavi sau prizonieri de război, castrați încă dinainte să ajungă la curtea otomană. Practica castrării era considerată un păcat pentru musulmani, așa că de cele mai multe ori această etapă din formarea lor era avea loc departe de tărâmul turcesc. Sultanul putea avea sclavi eunuci pe care îi primea în dar, iar religia lor trebuia să fie alta decât cea musulmană.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r