Harry Brauner, românul care a auzit ,,iarba cum crește”

În anii 30, pentru a face mai atractiv locuitorilor Micului Paris folclorul cântat de Maria Lătărețu în restaurantele capitalei, a fost introdus țambalul în orchestrele care o acompaniau. În ultimii ani folclor pur mai cântă doar puțini interpreți, iar cei care îl ascultă sunt și mai puțini. Dacă este un om căruia trebuie să îi mulțumim pentru scoaterea cântecului popular, tradițional din colbul satelor, acela este Harry Brauner.

Cântecele Brăilei. Conservatorul.

A venit pe lume pe 24 februarie 1908, în Piatra Neamț, județul Neamț, într-o familie de evrei cu tatăl funcționar la o fabrică de cherestea. La naștere îi moare fratele geamăn. După cinci ani Braunerii iau drumul Vienei, întorcându-se în România în timp ce marele război cutremura omenirea deja, în 1915. Brăila este orașul ales temporar și aici, în orașul dunărean atât de plin de viață în anii aceia, învață Harry și frații săi limba germană. Harry este fermecat de cântecele populare cântate pe străzile Brăilei, în oraș performând în acea vreme foarte mulți cântăreți. Orașul fusese amintit și de G. Dem. Teodorescu, autorul celebrei colecții de cântece populare din 1885, care mărturisea că ,,norocul cel mare” a fost descoperirea lui Petru Crețu Solcanu în orașul dunărean.

După numai un an familia Brauner se mută în capitală, iar copilul păstrează în suflet emoția transmisă de melosul popular. Locuiesc în Calea Victoriei. Dă examen la la Conservatorul din București, este admis și între 1925-1929 este pregătit de Dumitru Georgescu-Kiriac (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie), Ștefan Popescu (dirijat cor) şi Constantin Brăiloiu (istoria muzicii).

Constantin Brăiloiu va simți potențialul studentului de a culege de prin sate folclorul pur și în 1928 îl numește secretar al proaspăt înființatei Arhive de Folklor a Societății Compozitorilor. În ultimul an de Conservator urmează în paralel, la Universitatea din București, cursurile de sociologie ale lui Dimitrie Gusti și de estetică ale lui Tudor Vianu.

Cilindrii de ceară. Perle din țărâna satelor.

Este rândul lui Dimitrie Gusti să-i descopere pasiunea față de folclorul muzical, îl include apoi, firesc, în echipa de cercetare sociologică monografică a satului Drăguș. Are astfel șansa să fie coleg cu Tudor Vianu, dr. Mitu Georgescu, Traian Herseni, Emanoil Bucuța, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Margareta Sterian și Lena Constante, ultima fiind marea iubire a vieții sale apoi. Dragostea lor s-a consolidat la Runcu, în Gorj, în satul de unde au izvorât atâtea cântece populare, atâția interpreți minunați. În cadrul acestui proiect, muzica era obiectul de studiu al lui Harry Brauner și Constantin Brăiloiu, aceștia reușind performanța ca în decurs de zece ani să înregistreze circa 5000 de melodii, cu un fonograf, pe cilindri de ceară.

Pentru a putea să își câștige existența obține la liceul ,,Sfântul Haralambie” din Turnu Măgurele un post de profesor de muzică, predând în micul oraș timp de trei ani, între 1929 și 1932, continuând apoi cariera în educația muzicală la București, unde, între 1932 și 1935, este profesor de muzică la liceele Matei Basarab, Sf. Sava și Mihai Viteazul, cu normă de suplinitor la clasele de istoria muzicii și estetică muzicală ale Academiei de muzică religioasă și ale Conservatorului din București. În perioada aceasta ascultă la Târgoviște un cobzar cântând balada Meșterului Manole. Brauner înregistrează cobzarul și își scrie numele în istorie: era primul care, înregistrând balada, o oferea României întregi.

,,Să auzi iarba cum crește”

Anul 1933 îl trimite la Paris, unde obținuse o bursă. Muzeul de Etnografie Trocadero este instituția unde se documentează asupra cercetărilor de folclor muzical sub conducerea etnomuzicologului André Schaeffner. Aici, la Paris, îl uimește pe Constantin Brâncuși cu poveștile investigațiilor etnomuzicale din Gorjul atât de iubit de sculptor, îl cunoaște pe Jacques Lassaigne, fostul coleg de cercetare al lui Dimitrie Gusti și vor rămâne prieteni pentru tot restul vieții.

Povestea descoperirii și lansării Mariei Tănase, întîlnirea cu Bela Bartok cu care va culege cântece populare românești, precum și odiseea de la Londra a călușarilor din Pădureții Argeșului sunt redate frumos de Harry Brauner în volumul autobiografic ,,Să auzi iarba cum crește”, apărut în 1979 la Editura Eminescu.

Întors în țară, începe să facă ceea ce a iubit mai mult în viață, muncă de cercetare, se ocupă de editarea muzicii culese pe discuri de gramofon la casele Lifa și Columbia. În semn de recunoaștere a eforturilor sale, The English Folk Dance and Song din Londra îl numește membru de onoare în 1939.

1940 a fost un an greu pentru evreii din toată lumea și grei vor fi și următorii cinci ani. Harry obține cu eforturi mari un post în învățământ, la liceul evreiesc „Barbu Delavrancea” din București, unde predă muzică, fiind coleg de cancelarie cu Alexandru Graur, cunoscutul lingvist român.

În anul 1944 este numit consilier pentru folclor la Societatea Română de Radiodifuziune și timp de cinci ani se va îngriji de conservarea Arhivei de Folklor, instituție alături de care a fost încă de la înființarea acesteia. Devine apoi profesor de folclor muzical la Conservatorul din București, fiind ulterior șef al acestei catedre.

Anii te temniță. Căsătoria în casa cu lut și stuf.

Harry Brauner a fost fondatorul Institutul de Folklor, clădirea în care a funcționat această instituție fiind obținută cu ajutorul lui Lucrețiu Pătrășcanu, fapt ce îi va aduce apoi ani de temniță și de sărăcie cruntă. În jurul lui Fănică Luca și al lui Ion Luca-Bănățeanu înființează Orchestra „Barbu Lăutaru”.

Până în luna ianuarie 1950 este directorul Institutului de Folclor. Prietenia de familie cu Pătrășcanu (în special femeile aveau o legătură deosebită) îl trimite în boxa acuzaților din procesul politicianului, iar sentința este una dură: cincisprezece ani de închisoare. Va executa doisprezece ani, din care șapte singur într-o celulă, ani în care nu își va vedea marea iubire, pe Lena Constante, de asemenea și ea întemnițată.

Eliberarea, condiționată și cu domiciliu obligatoriu în Slobozia, la Viișoara, vine în 1962, tot într-o lună de ianuarie. Lena, și ea liberă, poate măcar să își viziteze constant soțul. Aici, la Viișoara, într-o casă cu lut pe jos si acoperis cu stuf, cei doi se căsătoresc în 1964, după ani de iubire necondiționată. După ridicarea domiciliului obligatoriu, Harry Brauner revine în capitală și povestea lor de iubire capătă valențe ciudate. Harry vrea să plece în Israel, Lena nu este de acord, divorțează și după ce folcloristul renunță la plecarea fără femeia iubită se căsătoresc din nou.

Prin Europa cu cântecul popular românesc.

În 1966 reușește să obțină o delegație pentru a merge la Bienala de la Veneția, unde pictura lui Victor Brauner, bunul lui frate, a fost expusă în pavilionul francez. Este momentul în care realizează diferențele dintre occident și societatea noastră, corespondeța dintre el și soția Lena fiind relevantă în sensul acestei revelații.

Reușește din nou peste un an să guste din viața artistic pură, necenzurată. Jacques Lassaigne, prin pozitia serioasă în lumea artelor pe care o ocupa de mulți ani, reușește ca Harry Brauner să fie numit membru al juriului internațional al Bienalei muzicale de la Paris. Liderii socialismului românesc nu au cum să se opună și Brauner obține pașaportul.

Comuniștii îi dau un post de documentarist principal la Institutul de istoria artei al Academiei Române, în 1968 vine și reabilitarea, după rejudecarea procesului lui Pătrășcanu, dar durerea anilor de surghiun nimeni nu o mai poate șterge. Primește o pensie mizeră, de altfel un afront. Ieșise din pușcărie, dar era încă în marea închisoare socialistă România.

Anul 1970 a fost anul în care naistul Gheorghe Zamfir a cucerit alături de formația sa Franța și Elveția. Brauner îi însoțește și din acel moment cel puțin o dată la doi ani Harry și Lena vor avea aprobare de pașaport, pentru a purta muzica popular autentică românească prin Europa.

Începând cu 1971este conducătorul primului laborator etnomuzicologic, laborator ce a luat ființă  în cadrul Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București.

Sfârșitul unei vieți cu mult ,,miez”

Își scrie memoriile, impresionantul volum ,,Să auzi iarba cum creste” și ceea ce rămâne din amintirile lui după măcelul literar al cenzurii apare în 1979 la Editura Eminescu. În februarie 1980, după ce termină lectura cărții, Noica îi scrie de la Păltiniș: ,,Dragul meu Harry. Ti-am citit cu mare sete si cu multă mirare cartea. Este o carte nebună si adevărată, asa cum ti-a fost viața. Cartea ta nu are nici cap, nici coadă, dar are miez.”

Cenzorii comuniști nu reușiseră, din fericire, să scoată și miezul din viața lui Harry Brauner.

Se stinge pe 11 martie 1988, la Bucureşti. În februarie împlinise 80 de ani. Pleca în ziua aceea Harry Brauner, un om a cărui viață a avut drept coloană sonoară cântece adunate din toate satele României. Doisprezece ani de temniță comunistă nu reușiseră să stingă luminile aprinse în anii interbelici, pe drumuri de țară, prin sate uitate de lume.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor