Hora staccato. Povestea unei viori

Cu mulți ani în urmă, pe când scriitorii se ridicau în picioare atunci când lăutele țiganilor tăceau, pe când poeții aveau drept muze și cântecele populare aduse în București de veritabili căutători de comori muzicale de prin colburile satelor, Alexandru Vlahuță a spus: „Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica”.

Vioara a fost iubirea cea mare a lui Dinicu și cu vioara a tradus el vechile partituri ale inegalabilei muzici lăutărești autentice. În perioada interbelică, tehnica sa l-a făcut cunoscut, aducându-i consacrarea pe plan european, la un moment dat el și orchestra lui trimițând ecouri și la New York. Ce a reușit Dinicu a fost practic o ștergere a granițelor atât de puternice pe atunci dintre țărâna satelor și fandoseala burgheză prin sonoritatea inedită a doinelor și cântecelor lăutărești, a horelor și sârbelor ce au ajuns să sune atât de firesc și în restaurantele Micului Paris. A mers mai departe și a urcat cu ele și pe scena Ateneului, le-a trimis prin unde în toată țara.

Din Raiul Junghinoșilor la Conservator

S-a născut la București, într-o zi de 3 aprilie, în 1889. Cartierul unde a venit pe lume, unul de case sărace, un cartier de lăutari de altfel, era numit și Raiul Junghinoșilor. Ce alăturare superbă de termeni! Acolo a crescut, în casa de pe strada Sfinților numărul 41, fiu al lui Ionică Dinicu și al Elenei, fiica atât de cunoscutului naist Angheluș Dinicu. Mama sa a mai avut un frate, de asemenea muzician, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi apoi dirijor al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Familia lui Grigoraș avea și o afacere, o cafenea în mahalaua Scaune (stradă numită așa din cauza unor butuci întinşi de măcelarii de pe străzile Caimatei, Sfinţilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei şi Speranţei).

Erau vremuri în care Bucureștiul, cu tot parfumul acelei perioade în care oamenii îl asemuiau, mândri, cu Parisul, era totuși împărţit în mahalale. Ei bine, micul Grigoraș a crescut pe o mahala a lăutarilor, o mahala despre care cronicari ai acelor timpuri scriau că „este situată la marginea orașului, deoparte și de alta a Bucureștioarei, râul unde consoartele lăutarilor își spălau copii plini de râie și păduchi, cu ulicioare încărcate de arbori stufoși, iar în casele de chirpici spoite cu var, cu perdele de iederă pe streaşină și iarba înaltă la temelie, lăutarii trăiau ca într-o mare familie”.

Copilul merge la școală, dar muzica începe încă de atunci să îl cuprindă în mrejele ei. Copiii lăutarilor cântă în corul bisericii ,,Scaunele Vechi”, Grigoraș este unul dintre ei. Moș Zamfir își trăia bătrânețea pe mahala când, într-o zi, îl ia pe genunchii lui pe micul lăutar în devenire și îl învață să domolească arcușul viorii cu ,,Doina haiducului”, ,,Lume, lume, soro lume”, ,,Arde foc în Bucureşti” şi chiar „Ciocârlia”. Moş Zamfir nu știa carte și ura povestea aceea în care nu credea, a muzicii cântate după partituri. Grigoraș trădează credința primului său profesor și părăsește mahalaua în toamna anului 1902, pentru a se înscrie la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti. Aici studiază vioara şi compoziţia cu profesorii Carl Flesch și Rudolf Malcher.

În anul 1906 absolvă Conservatorul „cum laudae”, cu premiul întâi, iar susţinerea examenului final a însemnat un recital ținut pe scena Ateneului Român. A cântat Paganini, dar și celebra sa compoziție „Hora Staccato”, finalizată chiar în anul absolvirii.

Din Târgul Moșilor la New York

Neavând bani, nici el și nici familia lui, începe să cânte pentru a se întreține la Târgul Moșilor din capitală sau în cârciumile de la Șosea. Își face propriul taraf și primește aplauze frenetice seară de seară la celebrul local ,,Gambrinus”.
Răscoala din 1907 a aruncat umbre peste activitatea localurilor, foarte puține mai țineau lăutari și Grigoraș Dinicu este din nou într-o situație grea, lăutarii bătrâni luând puținele restaurantele care mai rezistau.

Doi ani face un fel de stagiatură în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, iar după această perioadă câștigă concursul pentru promovarea ca solist–concertist. Din cârciumile Bucureștiului, în doar un singur an, ajunge să interpreteze concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven sau Bartholdy. Nu neglijează studiile, deși uneori își mai amintește de sprâncenele încruntate ale lui Moș Zamfir și învață de la imenși profesori de vioară ca Vasile Filip sau Cecilia Niţulescu – Lupu.

În 1910 își pierde mama și caută să-și înfrângă depresia cântând ore întregi Bach, Paganini, Beethoven. În zilele acestea cernite întâlnirea cu Aurelia, viitoarea sa soție, este ca o ciupitură de arcuș al unei viori proaspăt acordate. Viața începe din nou să îi zâmbească, semnează un contract cu Restaurantul „Enescu” în 1913 și 22 de ani va tot cânta, fidel, în această locație.

Localul a devenit rapid loc de întâlnire pentru mari iubitori ai muzicii, Dinicu ajunsese să cunoască personal clienții, omul și preferința muzicală și considera o datorie a lui pentru acei oameni să le facă serile frumoase. A ridicat în picioare și a primit aplauze de la personalități ca George Enescu, Victor Eftimiu şi Ion Alexandru Brătescu-Voineşti sau Tony Bulandra. Victor Filotti, un politician al vremurilor, îl duce la Budapesta și îi cere să-i cânte celui mai renumit lăutar al Ungariei, Lacz Laczi. Acesta, supranumit în Ungaria ,,Prințul Lăutarilor”, îl ascultă fermecat și spune public: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.

Războiul mondial a acoperit o vreme sunetul viorilor și în perioada aceasta Grigoraș Dinicu cântă gratis în spitalele de campanie. Din anii aceia s-a păstrat o declarație a lui:

„Am format astfel o echipă artistică cu care în tot timpul războiului am cântat pe front și în orașele din napoia frontului, pentru opere de binefacere. Am cântat foarte mult în spitale la căpătâiul răniților, aici cântam din tot sufletul meu. Și când arcușul aluneca pe strună, plângeam și eu.”

La Grădina Alcazar îl cunoaște pe Georges Boulanger, de fapt lăutarul Ghiţă Bulencea din familia Pantazi de la Tulcea. Românul își franțuzise numele și cucerise Franța și Germania prin interpretarea și compoziția sa. Dinicu îi urmează pașii și timp de trei ani, între

1920 și 1923, cântă cu taraful său la Monte Carlo, Paris, Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau Statele Unite ale Americii. La Paris, celebrități precum Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit sau Sacha Ghitry îi ascultă vioara.

După un concert susținut la Hotelul Ambasador din Orașul Luminilor, un celebru violonist american îi cere permisiunea să transcrie Hora Stacatto ca pe o piesă de concert. Grigoraș Dinicu acceptă și, în 1931, în cadrul unui concert susţinut la Viena cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la naşterea lui Haydn, selectul auditoriu ascultă acele ritmuri românești atât de frumoase.

Dinicu a fost auzit la radio încă din primul an de existenţă al acestuia. Dacă în decembrie 1928 a fost debutul radiofonic, peste șase ani, în mai 1934, debutează și ca solist al Orchestrei Radio, sub conducerea lui Ionel Perlea, interpretând Concertul de vioară de Max Bruch. În numărul din 26 noiembrie 1933 al revistei ,,Radiofonia” se scria:

„Taraful Radio de curând înfiinţat s-a dovedit a fi binevenit, căci oferă publicului prilejul să asculte muzica populară românească sub înfăţişarea ei cea mai reprezentativă. Domnul Grigoraş Dinicu este prea-cunoscut…”

Începând cu anul 1932 este programat în următorii cinci ani în calitate de solist pe scena Ateneului Român. Acompaniat de filarmonica bucureşteană condusă de George Georgescu, alături de Orchestra Radio a interpretat în perioada aceasta concerte pentru vioară semnate de Bartholdy.

Pleacă din nou la Paris în 1937, de data aceasta cu senzaționalul naist Fănică Luca și aduc amândoi magia horelor și sârbelor în pavilionul României de la Expoziţia internaţională de la Paris. În 1939 o activitatea similară se organizează la New York și alături de el și Fănică Luca merge și Maria Tănase. Cântă și la restaurantul românului Jean Filipescu, cu Marlene Dietrich și Errol Flynn în asistență. Înainte de deschiderea Expoziției de la New York este parte a unui proiect inedit, o primă emisune pentru America a Radio Bucureşti. Într-o zi de duminică, 12 februarie 1939, după mesajul lui Carol al II lea, s-au auzit la radio cântece interpretate de Orchestra Radio, corul Carmen, taraful lui Grigoraş Dinicu, solişti ai Operei Române şi Maria Tănase.
Ediția de seară a revistei ,,Radio Adevărul” din ziua aceea consemna:

„Duminică,12 februarie, la ora 8.30, posturile noastre de radio au transmis Ora Românească pentru America, organizată de Comisariatul general al României pentru Expoziţia universală din New York 1939, în colaborare cu Societatea noastră de Radiodifuziune. Emisiunea de duminica trecută constitue, fără exagerare, un eveniment epocal. Orchestra Radio, Corul ,,Carmen”, domnul Grigoraş Dinicu, doamnele Valentina Creţoiu, Evantia Costinescu, Maria Tănase şi domnul G. Folescu au fost astfel cei mai preţioşi mesageri ai României în lumea largă”.

Când omenirea a mai trăit un al doilea mare război și au simțit nevoia să îi dea și un număr, Dinicu a procedat la fel ca în anii primei conflagrații: a cântat în spitale, a organizat evenimente caritabile alături de Constantin Tănase, Vasile Vasilache și Maria Tănase.

Ultimele acorduri

Nu tăcuseră tunurile când a mers în Turcia, la Ankara şi Istanbul. Suferă acolo un accident vascular cerebral și partea stângă a corpului rămâne cu sechele până la finalul vieții. Dar cântă, pentru că vioara este viața lui toată, la Restaurantul “Modern” din Sărindar. În anul 1946, ucenicul lui Enescu, Yehudi Menuhin, ascultă impresionat vioara lui Dinicu interpretând “Ciocârlia”.

După venirea comuniștilor, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști organizează la 23 aprilie 1947 la Ateneul Român un concert aniversar, la împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraş Dinicu. Este apusul unei cariere impresionate, din păcate și al unei vieți frumoase, pentru că în același an i se descoperă un cancer la laringe. Este operat, la 5 august 1948 merge acasă, dar nu mai poate vorbi. Chiar și așa, prietenii instrumentiști îl cheamă la diferite evenimente. Crunta boală revine și la 27 martie 1949 vioara lui Grigoraș Dinicu scoate ultima notă, tristă ca un scâncet.

Dinicu și lăutarii vremurilor sale sunt speciali și pentru că au trecut muzica tradițională, lăutăria autentică de la sunetul cântat ,,după ureche” la muzica interpretată pe marile scene culturale.

Iar ,,Hora staccato” rămâne urma veșniciei lăsată de Grigoraș Dinicu în trecerea lui pe acest Pământ.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor