În căutarea autenticității cu Haruki Murakami. O recenzie pentru „Kafka pe malul mării”

A venit vremea să scriu  despre Kafka pe malul mării (2002), un roman pe care l-am citit cu destul de multe luni în urmă. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am temut să scriu despre el. Cu teama că nu pot fi cuprinse toate temele, motivele, simbolurile și referirile pe care le face Murakami.

Kafka pe malul mări de Haruri Murakami

Romanul poate să fie redus la un rezumat destul de scurt și cât se poate de simplist. Așa cum se întâmplă mai mereu când vine vorba despre romane care au un mecanism al fantasticului în structura lor. Se pierde vraja aia care te face să nu mai lași din mână romane precum Maestrul și Margareta sau Noaptea de sânziene. Recenziile pe care le-am citit am crezut că mi-au dat prea multe spoilere și că nu mă voi putea bucura prea mult de carte, m-am înșelat din fericire.

Romanul reinterpretează mitul lui Oedip, Kafka Tamura este un adolescent pleacă de acasă, părăsindu-și tatăl care l-a blestemat (să aibă un destin ca al lui Oedip), să își ucidă tatăl și să se îndrăgostească de mama și de sora lui. Așadar, urmărim parcursul adolescentului care va avea parte de mai multe experiențe cu caracter inițiatic, fiecare în parte create prin instrumentele realismului magic în cheia specifică lui Haruki Murakami. Este un plan în care lumea facticității se întrepătrunde cu elemente de imaginar, realitatea se confundă cu irealitatea.

Murakami ne poartă într-o lume atipică, în călătoria unui adolescent singuratic care decide să își regăsească mama și sora cu orice preț. Este un înstrăinat, nu se simte legat deloc de propriul său tată, o temă pe care am regăsit-o și  în 1Q84. Este remarcabil faptul că scriitorul nipon reușește să surprindă atât de diferit feminitatea, faptul că personajul său se poate defini doar prin descoperirea legăturilor sale cu mama și sora care îl părăsiseră de foarte mult timp. Ajuns în pragul maturității nu poate înainta în viață până nu își înțelege originile, esența propriei sale ființe.

Simbolistică

O căutare a originilor personale echivalentă a căutării autenticității, prin care face referire la problema societății japoneze, ce risca să devină profund consumistă. Fapt ce reiese cu precădere din întâlnirea lui Satoru Nakata, celălalt protagonist, un bătrânel cumsecade care își pierduse din suflet, umbra lui devenind mai subțire, cu Johnny Walker, criminalul de pisici care construiește un fluier din sufletele animalelor ucise, cu ajutorul căruia plănuiește să colecteze suflete și mai mari.

Ca o metaforă asupra societății japoneze care este acaparată de cultura occidentală. Johnny fiind portretizarea capitalismului și a culturii occidentale, iar inima pisicii fiind „sufletul nipon”, Nakata este un detectiv de pisici, reușind să vorbească limba acestor mici feline. Care, în mitologia japoneză, este văzută ca un animal aducător de noroc. Prin urmare, este o luptă dusă între tendința societății moderne de a capitula în fața consumerismului și a superficialității și autenticitatea trăirii culturii japoneze cu origini străvechi.

Pisicile care vorbesc, în Kafka pe malul mării, simbolizează și existența unei lumi paralele. Bătrânul Nakata fusese bolnav în copilărie și o perioada a fost într-o comă profundă. Timp în care multe funcții cognitive au fost încetinite, prin urmare devenise o umbră a tot ceea ce putea fi. Însă, datorită acestei experiențe dobândește capacitatea de a vorbi cu pisicile. Se conectează la altă lume, în care legile realității percepute de restul oamenilor nu mai contează. Deși, inițial, pare neputincios și lipsit de importanță, Nakata va fi cel care salvează lumea.

Kafka este portretizarea omului contemporan care încă mai poate alege și pentru a trăi o viață autentică, trebuie să își descopere adevăratul scop al existenței sale. Așa cum, în 1Q84, Tengo trebuie să își descopere originile pentru a se întâlni cu iubirea vieții sale. Continuând comparația, Tengo se salva de la o existență lipsită de scop prin iubire, Kafka se va salva prin descoperirea echilibrului dintre cele două lumi (interioară și exterioară). Prin extensie se poate deduce că Japonia se poate salva prin descoperirea unui echilibru între tradiție și valul occidentalizării.

Haruki Murakami face referire de mai multe ori la corbi, pasărea este amintită aici ca un simbol, singurul prieten al lui Kafka este „băiatul pe nume Corbul” (numele Kafka se traduce în cehă prin Corb, deducem că este un alter ego, o voce interioară). Care exprimă nevoia sa de conectare cu ceilalți, corbii, chiar dacă sunt păsări retrase, aceștia trăiesc în familii, legând relații foarte strânse. Vocea tânărului pe nume Corbul este de fapt sentimentul de dor care îl mână să își caute mama și sora.

Kafka se salvează pe sine după ce se afundă în pădurea din jurul cabanei lui Oshima, sora lui, aceasta simbolizează subconștientul personajului. Loc în care se poate conecta cu adevărata lui esență. Ajuns în lumea aceasta se poate ierta pe sine și accepta faptul că a împlinit blestemul oedipian, în același timp se împacă și cu faptul că mama și sora lui l-au lăsat în urmă. Nakata salvează lumea în același timp în care Kafka se regăsește pe sine.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa