În vreme de război. Un jurnal

În „Sensul învățământului istoriei”, Nicolae Iorga scria: „Viața noastră este așa de mărginită, mărginită în timp, mărginită în spațiu, mărginită în putința de manifestare, în ea însăși viața aceasta reprezintă așa de puțin, încât trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus, să trăim cu noi înșine viața oamenilor cari au fost, să trăim viața societăților care s-au manifestat, să ajungem în felul acesta la o înțelegere filozofică a vieții omenirii și a concepțiilor morale după care să ne îndreptăm.”

Războiul, azi

Zilele pe care le trăim au venit cu recomandări de a ne scoate lucruri depozitate în adăposturi antiaeriene pe care liniștea vremurilor trecute ne-a pus să le transformăm în depozite de vechituri, panica ne-a așezat în cozile interminabile la benzinării și magazine. Am întâlnit oameni care, eliberând locuri în care ne dorim să nu intrăm niciodată după sinistre sirene prevestitoare de atacuri aeriene, au descoperit adevărate comori, izvoare ale istoriei familiale, documente sau fotografii vechi, decorații ale bunicilor și străbunicilor luptători în războaie din alte vremuri, a căror strălucire era estompată, în subsoluri, de praful uitării.

Și mi-am amintit atunci de o poveste la fel de frumoasă ca zilele în care știrile zilnice nu ne prezentau bombardamente și refugiați, când vămile nu erau pline de fețe disperate, triste. Povestea este a unui jurnal pierdut și regăsit, a unui caiet păstrat aproape un secol, ascuns câteva decenii de comuniști, mângâiat apoi, în anii ce sărbătoreau centenarul marelui război de mâinile unui bătrân profesor de franceză, care a mers apoi la o editură și a oferit României minunea păstrată mai bine de o sută de ani.

Nu știu unde se află acum jurnalul original, sper că într-o zi va fi expus privirilor tuturor într-un muzeu de istorie militară, îmi amintesc însă cu drag că, atunci când am participat, întâmplător, la evenimentul lansării lui, am avut niște sentimente atât de frumoase, încât simt și azi ecoul acestora. La Editura Ars Docendi din Câmpulung a apărut, în 2016, prima ediție a „Jurnalului de front din primul război mondial”, însemnări ale maiorului Stănescu Silviu din perioada campaniei 1916-1917, când ofițerul comanda o subunitate a Regimentului 30 Muscel. Cartea se încadra în seria vastă a cărților memorialistice care contribuiau, mai ales în anii aceia dedicați manifestărilor sărbătoririi centenarului, la clarificarea unor aspect importante din viața ostașilor români aflați în prima linie a frontului. Ceea ce face acest volum special este faptul că omul care a îngrijit ediția, un nepot al maiorului, este vorba de profesorul Christian Stănescu, a dorit să aducă un omagiu unuia dintre sutele de mii de români patrioți care, prin fapte de luptă, au contribuit la realizarea marelui vis național: România Mare.

Războiul, atunci

Pentru ca lectura jurnalului să fie mai ușoară, pentru ca orice cititor să înțeleagă pe deplin traseul Regimentului 30, s-a apelat la un specialist în topometrie militară, astfel încât în paginile jurnalului avem câteva hărți adiționale. Batalionul condus de maiorul Stănescu a fost încă din prima zi a războiului în prima linie, parte esențială a manevrelor de forțare a vechilor puncte de frontieră dintre România și Austro-Ungaria de pe direcția Rucăr-Bran, continuând cu luptele pentru eliberarea satelor și orașelor din sudul Transilvaniei. După cum istoria ne consemnează, foarte repede armata română a fost forțată să treacă la apărarea pământului național. Este momentul în care maiorul Stănescu și al său batalion luptă pentru trecătorile din Carpați, apoi în Moldova. Avansat la gradul de colonel și numit la comanda Regimentului 30 Muscel, continuă să coordoneze acțiunile militare ale unității. Din păcate, jurnalul nu a mai fost completat cu însemnări din data de 3 martie 1918, ziua în care a primit misiunea de a trece peste Prut, în Basarabia, pentru a apăra românii amenințați de detașamentele armatei ruse aflate în retragere, care făceau prăpăd.

Partea a doua a cărții este scrisă de nepotul fostului colonel, profesorul de franceză Christian Stănescu, care descrie cu un real talent scriitoricesc aspecte din viața personală a bunicului, anii de după primul război mondial, precum și sfârșitul tragic al omului care a rezistat celei mai mari confruntări armate din istoria omenirii, dar a fost răpus de o comoție cerebrală care a lovit chiar în ziua în care pleca la Pitești pentru susținerea examenului pentru gradul de general.
Sunt multe astfel de izvoare istorice, s-a scris multă memorialistică de război, însă puține jurnale transmit atâta emoție cum o fac rândurile laconice, unele scrise ca o telegramă, ale maiorului Stănescu. Poate doar memoriile colonelului Scîrneci să se ridice la valoarea emoțională a acestui jurnal.

În prefața jurnalului, conf.univ.dr. Băncilă Andi Mihail concluzionează:

„Închei prin a sublinia necesitatea studiului istoriei până în cele mai mici detalii și aducerea în atenția publicului larg a unor astfel de izvoare, pe baza cărora se pot clarifica anumite aspecte legate de motivația și de comportamentul tinerilor care au ales să-și slujească cu credință patria. Aceste elemente pot contribui la efortul colectiv de reconstituire a unei părți importante a trecutului nostru recent.”

Pentru a vă convinge de forța emotivă a jurnalului scris, seară de seară, în tranșee sau în posturi de comandă temporare, o să aleg câteva secvențe, purtându-vă prin zilele primului război mondial.

„16 august 1916. Lucrări pe dealul de lângă Bran. Am dormit noaptea sus pe poziție. Masa, la căsuța țărănească de unde se vede satul Cristian. Peste noapte, lupte la Zărnești.”

Rânduri scrise după o zi de luptă, cuvinte scrise în grabă, impresii ale unui lider de manual, care consemnează în jurnal fiecare mort, cu nume, nu cu funcția sau poziția în dispozitiv.

,,Vineri, 2 septembrie 1916. În zori am început trecerea Oltului prin apă până la piept. Îndată ce au trecut primele grupuri într-un elan nemaipomenit, se aruncă voinici cu grămada în Olt și, cum ajungeau pe malul drept, porneau iureș după unguri, care ieșeau din tranșee și o rupeau la fugă. Răsuna văzduhul de urale și chiote ce se auzeau la zeci de vârfuri de deal. Au făcut prizonieri 163 și un ofițer. În această luptă batalionul a avut patru morți și patruzeci și ceva de răniți. Sublocotenentul Predoiu, rănit la cap, seara a murit. Sublocotenentul Uliciu rănit la genunchi. Seara dormit în Ticușul Românesc.”

Pe primele pagini ale jurnalului a trasat cu creionul un tabel cu următoarele rubrici: numele și prenumele, gradul, unitatea din care face parte, note și însușiri militare, luptele la care a luat parte. Aici, în ultima coloană, maiorul notează cu scris tremurat fiecare deces.

Paginile sunt scrise cu bucuriile, marasmul sau teroarea fiecărei zile în parte. Războiul așa cum a fost el, războiul în țara noastră, cu durere, cu speranță și vitejie, pentru că în război vitejia nu este numai un cuvânt din discursuri mobilizatoare.
Nu lipsesc nici fricile create de dezinformare, panica instaurată de manipulare, de propaganda ce veșnic a câștigat războaie:

„Sâmbătă, 19 noiembrie 1916. Iarăși fel de fel de zvonuri. Iar am fost schimbați și trecuți în rezervă.”

Întâlnim și acalmia dintre două lupte, nesiguranța următorului pas, liniștea unei seri cu camarazii: „Vineri, 23 decembrie 1916. Nimic. Am stat aici. Noaptea, dormit la focuri.”, sau trăim un revelion în focurile unui război: „Sâmbătă, 31 ianuarie 1916. Marș la ora 8 dimineața spre Irești, ocupat poziția pe Dealul Irești în linia a doua cu companiile 2 și 4, iar companiile 1 și 3 fiind rezervă la dispoziția brigăzii. Seara revelionului, pe poziție.”, apoi intrăm cu ostașii maiorului Stănescu într-un nou an:

„Duminică, 1 ianuarie 1917. Organizarea poziției. Serviciul divin la Brigada V, unde au asistat și două companii cu subsemnatul. Inamicul a tras câteva proiectile alături de cei care asistă la serviciul divin, fără a ne atinge.”

Plângem cu Stănescu moartea unui soldat devotat pe 7 mai 1917: „Mi s-a adus vestea tristă că soldatul Voina Ioian, ordonanța mea, care mi-a fost cel mai credincios tovarăș pe tot timpul, a murit de tifos exantematic la Bacău.”

Pe unele pagini, ofițerul scrie triste concluzii, bilanțuri deznădăjduite: „15 august 1917. Un an de când facem și noi război. Câte nu s-au perindat în cele 365 de zile ale unui an, câte visuri și câtă amărăciune! La stânga noastră, în Irești, bombardament violent de artilerie.”

Trăim zile triste, suntem manipulați, avem păreri diferite în privința ajutorului pentru refugiați. Redau încă un singur rând din jurnalul unui ofițer din primul război mondial, un rând în care scrie despre o mamă româncă în zile de război și apoi vă invit să medităm la ceea ce înseamnă cu adevărat războiul. Unii dintre ai noștri au trăit astfel de zile.

„Joi, 24 noiembrie 1916. Impresia ce mi-a făcut-o femeia cu copilul mic ce plângea în hohote, cuprinsă de deznădejde.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor