Reclamă
Ioana Gruia (n1978, București), este scriitoare în limba spaniolă și profesoară de literatură comparată la Universitatea din Granada. Ca romancieră a publicat Dosarul Albertina ( Castalia/ Edhasa, 2016), care a obținut premiul internațional Tiflos și Vânzătoarea de timp, (Espuela de Plata, 2013). Poemele sale au fost traduse în română, franceză și cehă. Soarele în fruct (Renacimiento, 2011) a primit premiul Andaluzia Tânără și a fost publicat în română (Tracus Arte, 2015) și franceză (L’Harmattan, 2014). A obținut premiul Federico Garcia Lorca pentru povestiri și a fost finalista aceluiași premiu de poezie.
Ioana Gruia, carusel, Traducere din spaniolă de Ioana Gruia, Paralela 45, 2018 imortalizează apăsătoare stări de melancolie, de la Granada, Port des Artes la versurile lui Ashbery și Summertime. Așa cum va consemna și Magda Cârneci pe coperta a patra a cărții „Carusel pleacă de la viața banală, pentru a-i alchimiza poetic dulceața și suferința și impresionaează printr-o delicatețe profundă – sau invers, printr-o profunzime delicată.”.
Reclamă
Poemele de aici sunt simple dări de seamă, introspecții ridicate până în elementele exterioare, discuții libere cu cineva, prezice un viitor întotdeauna lipsit de speranță, sinistru și trist, ca o „stație părăsită”. 1.Carusel; 2. Urmele unui animal pe zăpadă; 3. Fisuri; 4. formă de bunătate; 5. Casa poem, sunt denumirile pe care le poartă grupajele de poeme care compun cartea Ioanei. Se identifică cu oameni de pe plajă, cu o fetiță căutând pietre pe plajă, ne livrează imagini sugestive pentru un trai pe muchie de cuțit.
Poemele sale au o anume monotonie, dar acesta este tonul preferat de poetă, predictibil de la primul vers știm ce va să fie urmarea (nu neapărat ca o telenovelă), ci ca o piesă preferată care se termină exact așa cum ai gândit-o când ai ascultat. Despre dorință se pomenește ca despre „un ritual vechi”, planează deasupra versurilor degradarea și devalorizarea umanității și a umanului. Este aplicată estetizarea prin nuanțări și metaforizări (uneori chiar pe căi umblate) și se pare că nu actul inovării o intresează în poezie cât desfășurarea a tot ceea ce are de spus. Aici tot ce are de spus este sentimental, nu este o poezie civică și nici măcar biografică, pare mai degrabă un amalgam emis abstract, nu își asumă o anumită biografie, cum am spus în deschidere, oferă câteva repere geografice și vreun cântec, ne ghidează să o urmăm orbește. Nu știu dacă ne ajunge doar atât.
Locul din care se aud poemele, pare un loc îndepărtată, vocea un ecou care se pierde într-un peisaj cald și marin. Face trecerea la zăpadă, la un ținut al ghețurilor, al aparentelor stări de inutilitate, labilitate emoțională, închiderea: „nu știu cine îmi visează viața” (Copaci iarna, p.37). Dorințele sunt ascunse într-o iarnă rece, își compară expectanțele cu un animal care aleargă prin zăpadă. În poemul gândul piele se observă că rezidă ceva din romantismul latin, că exprimarea „dragostea mea” clișeică în poezia românească, face sens, dacă ne gândim la toate cântecele și poemele poeziei spaniole și trebuie să avem în vedere că este o poezie în primul rând gândită și scrisă în limba spaniolă și cuprinde, așadar, componenta culturală și lingvistică a Spaniei.
Frica de a nu se autolinșa, femeia care se luptă cu propriile tenebre și care nu-și poate exprima clar emoțiile, le îmbracă în acest anotimp al zăpezii unde „zăpada acoperă totul:” (Fractură, p.43). Sylvia Plath pare să constituie un subiect tare al cărții și mai ales moartea sa controversată, o moarte instalată după exploatare și eșec conjugal, Ioana pare că se revendică, dar îi aduce un omagiu și poate se transpune în starea sa dinainte de moarte: „Nimic nu mă mai apără.// Sunt făcută din răni, din fisuri,/ și printre ele se scurg/ creativitatea mea,/ visurile și dorințele mele,/ ca apa în chiuvetă.// Oricât m-aș agăța de scris,/ inteligența nu mă va salva.// Niciodată nu salvează pe nimeni.// Ce așteaptă de la mine. Ce îmi cer./ Ce insinuează printre cuvinte./ Ce presupun că este femininul/ Sunt singură, fără piele și mi-e frică. Prea multe tentacule. / Mă sufoc.” (Înainte de a muri (Sylvia Plath), p. 57). Poate că Sylvia nu a murit, poate că trăiește prin poezia Ioanei, dar empatia aici merge până la contopirea cu personajul literar ales, emblema suferinței și anduranței, dar un simbol al demnității și nu al amânării în vreme de colaps.
Curajul Ioanei Gruia de a-și plasa teritoriul personal într-o intimitate existențialistă face dovada clară că este o poetă de clasă, chiar dacă unele anticipări sau clișee ar face să se vadă altceva, a convins prin poemul dedicat Sylviei, a convins prin poemul Cadavrele au ajuns pe plajă și ne poartă cu ea prin acest carusel al vieții și al morții, unde zâmbetele sunt antagonice și unde rămânem întotdeauna ai noștri și singuri. O formă de bunătate este cea mai zbuciumată parte a cărții, justifică o iubire imposibilă, o stare sufletească de nedescris, un atac nedizolvabil și un bunic pe front care trimite în scrisori vești de bună dispoziție: „Încă o zi de viață. Te iubesc.” (Moștenire, p.71).
Volumul de versuri carusel se poate comanda de aici!
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
