Reclamă
Ioana Nicolaie este scriitoarea pe care am descoperit-o mai întâi cu Pelinul Negru, apoi cu Lomografii, Cartea Reghinei și recent scotocind prin cărțile din online să mai găsesc cărți pe care le-a scris pe când eu poate nu eram atât de bine ancorată în peisajul literaturii contemporane și atât de lucidă, ei bine, am dat peste o carte care poate să fie în asentimentul multor femei care au rămas la un moment dat însărcinate, cartea se numește Cerul din burtă și a fost publicată în anul 2010 de Editura Polirom. Cărțile Ioanei Nicolaie, nu mai e un secret, se vând foarte rapid, așa că eu mă consider o norocoasă că am mai găsit un exemplar. Îmi amintesc un interviu cu Ioana Nicolaie în care vorbea despre Cerul din burtă cu atât de mult drag, probabil eu eram în anul doi de facultate și întâmplător am găsit acel interviu, l-am lăsat apoi, am văzut de alte lucruri, dar iată că această amintire a revenit citind acest jurnal liric de sarcină.
Am pornit să citesc acest roman cu gândul că voi descoperi o realitate mult mai crudă, așa cum știm că este perioada de sarcină, am crezut că voi găsit dialoguri de cuplu, că voi găsi răbufniri, indispoziție și momente de panică, dar în locul realismului pe care îl așteptam, am găsit text de un estetism care funcționează, culmea, foarte bine cu acest subiect atât de grav și corporal. Mă lăsasem inițial sedusă de coperta care prezintă o femeie care trage pe cap o bluză neagră și o burtă mare care va să fie acoperit. Mă așteptam să găsesc armonia unui cuplu feeric, dar nu la o lucrare de o asemenea dimensiune, seducător de lirică și fascinantă, ca un castel în care se intră cu foarte multă curiozitate și se găsesc acolo aceleași lucruri care sunt în toate casele, ei dar aici au alte culori și alte sensuri, iar oamenii de aici, Mir, protagonista și micuțul în formare sunt niște ființe coborâte din basme.
Reclamă
Ioana Nicolaie a îmbrăcat perioada de nouă luni de sarcină într-o perdea de evenimente și stări, sentimente și solitudinea specifică, chiar dacă un cuplu presupune două persoane, iată că femeia care prin definiție, biologic, duce sarcina, această femeie puternică își găsește puterea de a scrie cu o inegalabilă tandrețe despre fructul acestei iubiri dintre ea și soțul său și începe așa: „Împreună sîntem un test cu dungi rozalii.” (Dragă fată, dragă băiat, p. 11)
Gabriela Adameșteanu care prefațează cartea Ioanei Nicolaie, spune poate, cam tot ce ar fi putut fi spus despre această carte. Dar am parcurs fiecare pagină cu mare atenție și am citit de câte două ori fiecare filă, ca să mă asigur că nu am pierdut sensul expresiilor cufundată fiind în plăcerea lecturii. Există multe pasaje, multe descrieri, pare o notație la zi, dar am înțeles că este o carte scrisă la o lungă perioadă după ce Gabriela, fiul Ioanei Nicolaie s-a născut. Curios este că scriitoarea se proiectează în acel trecut în care femeia gravidă se vedea atât de neajutorată și vulnerabilă : „Sînt atentă de parcă totul s-ar sparge. Mă joc baba-oarba pe un drumeag cu prăpăstii” (Retuș, p.84)
Și sunt pasaje pe care le-am regăsit, acum având în față tabloul creației Ioanei Nicolaie, și în Lomografii, dar în în Cartea Reghinei: „Mama credea că lumea e numai durere. Zi de zi îngenunchea ca să moară. Zi de zi se căina spre Acolo. „Ia-mă, Doamne, du-mă de aici!”Iar noi imploram, o pîndeam să nu plece. Noi, umbra Celui de Sus. De El puși bine-n desăgi. Căci suferința este ispășire. „Prin voi păcatele se duc în cămări fără uși. Și cînd oi muri, voi fi aproape un înger.”(Litanie, p.63)
În Ianuarie, acest special Ianuarie, căci este al Ioanei se întâmplă ceva: „Mir împăturește bucăți de hârtie. Le aliniază atent, le netezește la colțuri. Ici-colo rupe plierea, ici-colo transpare o incizie. Face-un pachet, îl manevrează pe-o parte, pe alta. Apoi surîzînd, îl desface. Trei omuleți stau întinși ca pe sfoară. Se țin de mîini și tremură-n aer. În spatele lor e gata și ploaia. Îmi amintesc de cicatricea scrisă pe-o gambă. Cîndva, am trecut prin garduri de sîrmă ghimpată. N-aveam de ales, ca omuleții aceștia. Era și-atunci hîrtie și frică.” (Ianunarie, p.135)
Și acum că v-am oferit destule mostre din această carte-jurnal a Ioanei Nicolaie, aș mai avea de zis că se poate afirma despre Ioana Nicolaie deja, așa cum se afirmă după lungile cariere ale scriitoarelor, că are metoda sa de scriere și că asta au observat-o deja și criticii literari. Cred că faptul că Ioana Nicolaie este întâi de toate o excelentă poetă, acesta i-a fost un mare atu și a dat prozei românești scrisă de femei, ceea ce îi lipsea, o uriașă cantitate de lirism și o tandrețe de neegalat, o atenție rară în selecția cuvintelor. Ioana Nicolaie scrie proză cu aceeași grijă și dexteritate cu care scrie cărți pentru copii sau poezie.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
