Istoria luptelor sumo: de la dans pentru zei la sport pentru spectatori

Luptele sumo sunt un aspect al identității japoneze de peste 1500 de ani. Dacă stăm să ne gândim, luptele sumo sunt destul de exotice comparativ cu alte sporturi: bărbați masivi care poartă „scutece” se întrec într-o luptă onorabilă. Poporul japonez este îndrăgostit de acest sport care s-a răspândit în toată lumea, devenind popular și în afara Japoniei. În acest articol, vom da mai multe detalii despre istoria luptelor sumo și despre importanța lor.

Dacă veți întreba un japonez care este istoria luptelor sumo, veți primi un răspuns general acceptat: „este un sport japonez”. Putem să acceptăm acest răspuns ca fiind singurul sau putem săpa în istorie – un arbore ale cărui rădăcini trebuie descoperite și cercetate. Sumo este considerat sportul național japonez și se crede că nu ar putea avea origini în afara Japoniei. Cu toate acestea, există unele indicii care sugerează că originea luptelor sumo se găsește în China.

Influența Chinei

Arheologii au găsit morminte care datează din dinastiile Qing și Han (China). Pe fragmente din pereții de piatră ai mormintelor, se pot vedea picturi înfățișând luptători asemănători cu luptătorii sumo, care sunt topless și poartă doar o pânză. De asemenea, în mormintele chinezești care datează din secolele V și III î.Hr., au fost descoperite statuete din lut și piatră, reprezentând luptători îmbrăcați sumar. Înregistrările despre luptele chinezești care se numesc Shuai jiao datează din anul 4000 î.Hr., acum 6000 de ani.

În China, popularitatea luptelor a scăzut după perioada Qing târzie, care a luat sfârșit în 1912. În Japonia, luptele au devenit din ce în ce mai populare de-a lungul secolelor. Nu putem spune în mod cert dacă luptele chinezești au influențat luptele japoneze sumo. Tot ce putem spune este că luptele erau practicate în multe țări din afara Japoniei, cum ar fi Egiptul și Grecia din Antichitate. Unii cercetători susțin că sumo a fost introdus prin relațiile dintre China și Japonia, în timpul dinastiei Han (202 î.Hr.-220 d.Hr.).

Versiunea japoneză

Istoria Japoniei ne spune că luptele sumo au început ca un dans ritual pentru zeii din sanctuarul șintoist, pentru a primi ploaie și recolte bogate. Acest lucru se întâmpla înainte ca japonezii să inventeze un sistem de scriere, care a apărut odată cu budismul, în secolul VI d.Hr. A urmat scrierea hiragana, care se bazează pe caractere chinezești și sanscrite. Sumo poate fi găsit în mitologia japoneză, care povestește despre nașterea insulelor Japoniei și a zeilor șintoiști. Pentru cine nu știe, șintoismul este religia tradițională a Japoniei.

Cea mai veche relatare se găsește într-un manuscris din 712 d.Hr. care descrie cum insulele japoneze au fost câștigate într-un meci de sumo. Protagoniștii luptei erau Takeminakata (zeul agriculturii, apei și vântului) și Takemikazuchi (zeul cuceririi, tunetului și sabiei) care a învins și a câștigat insulele. Japonezii consideră că luptele sumo au cel puțin 1500 de ani, avându-și originea în perioada în care Asuka era capitala permanentă a Japoniei (538-710).

Primul meci de sumo

A doua cea mai veche carte de istorie japoneză, Nihon Shoki (720 d.Hr.), spune că luptele sumo au început în anul 23 i.Hr., în timpul împăratului Suinin, al 11-lea împărat legendar. Această relatare ne spune despre Nomi no Sukune, un luptător legendar de sumo care s-a luptat cu Taima no Kuehaya, omorându-l în final. Se consideră că Sukune este primul luptător sumo din Japonia. Până în peerioada Evului Mediu, luptele sumo erau purtate de obicei până la moartea unuia dintre adversari.

Primul meci de sumo care iese din sfera legendelor și este consemnat ca eveniment istoric, s-a desfășurat la curtea împărătesei Kōgyoku având ca scop distrarea unei delegații coreene care venise în vizită. În perioada care a urmat, luptele sumo au devenit o formă de divertisment prezentă la curtea imperială și popularitatea lor a crescut, având o semnificație religioasă și culturală. În această perioada, luptele sumo nu se mai purtau până la moarte și aveau un set de reguli clare. A devenit un sport oficial în perioada Heian (794-1185 d.Hr.).

De-a lungul secolelor

Împăratul și-a pierdut autoritatea în 1185 iar țara a intrat în perioada Shogunatului Kamakura, care va dura până în 1333. Luptele sumo au cunoscut un declin deoarece Japonia trecea prin conflicte și războaie. Japonia a adoptat o economie bazată pe feudalism iar casta războinică a samurailor și-a făcut în curând apariția. Nu peste mult timp, luptele sumo au fost redescoperite și folosite în scop militar de către samurai, fiind considerate o formă eficientă de luptă.

După finalul Shogunatului Kamakura, a început perioada Muromachi (1336-1573) iar tradiția luptelor sumo a continuat. Meciurile de sumo se desfășurau în temple și sanctuare, ca formă de divertisment mai ales pentru elite. Era o combinație de sport, practici religioase și ceremoniale, iar templele beneficiau de donațiile vizitatorilor. Luptătorii de sumo primeau o parte din încasări pentru luptele lor și pentru atragerea oamenilor.

Lorzii feudali japonezi (daimyo) au devenit sponsorii luptătorilor și școlilor de sumo. Un luptător de sumo putea să urce pe scara socială dacă primea ajutorul unui domn feudal. Dacă lupta în favoarea acestuia și câștiga, primea bani și posibilitatea de a deveni samurai. Lordul războinic Oda Nobunaga, a fost un patron important al sportului sumo. În 1578, a organizat un eveniment la castelul Azuchi (conceput pentru luptele cu muschete), unde au participat 1500 de luptători.

Pentru această ocazie, a fost dezvoltat un cadru circular (dohyo) care definea limitele de lupta. Era făcut din baloturi de paie de orez și avea diametrul de 4,55 m. Turneul de sumo al lui Nobunaga a fost cel care a stabilit formatul arenei, o parte importantă a luptelor de astăzi. În luptele profesionale de sumo, cadrul circular este montat pe o platformă pătrată din lut care are 66 cm înălțime și 6,7 m pe fiecare latură.

În perioada Edo (1603-1867), luptele sumo au fost afectate de conflictele dintre patronii sportului. Luptele se desfășurau uneori pe străzi, într-un mod haotic. Shogunatul Tokugawa a interzis spectacolele și meciurile de sumo, dar luptele au continuat să se desfășoare în secret, în temple sau pe străzi. Fanilor le convenea această situație dar luptătorii de sumo erau nemulțumiți – de la statutul de sportivi cunoscuți au ajuns luptători ilegali de stradă, câștigând prea puțin pentru a-și asigura existența.

Pentru a salva situația, școlile de sumo s-au implicat în crearea unui nou set de reguli. Au fost selectați supraveghetori (similari unui arbitru sau judecător) care să aplice noile reguli iar luptele sumo au devenit un sport pentru spectatori, așa cum îl cunoaștem astăzi. Astfel, sportul sumo a fost acceptat din nou, redevenind popular în toată Japonia. În 1684, la Tokyo, sportul a fost binecuvântat în mod oficial, iar luptătorii puteau câștiga din nou sponsorizarea lorzilor feudali și a negustorilor bogați, având posibilitatea să devină samurai.

De atunci, luptele sumo au rămas un simbol al culturii japoneze. Au fost îmbunătățite regulile jocului și au apărut școli de sumo care există și astăzi. Imaginea emblematică a luptătorilor corpolenti și îmbrăcăți sumar ne-a rămas în minte, ca o parte importantă a identității japoneze. Mai aproape de zilele noastre, recordul pentru cele mai multe victorii este deținut de Futabayama Sadaji (1912-1968) care a avut 69 de victorii consecutive.

Unul dintre secretele luptătorilor de sumo este greutatea, însemnând că trebuie să aibă o alimentație bogată caloric. Luptătorii de sumo mai sunt cunoscuți pentru că mănâncă „chanko nabe”, o tocană care conține multă carne, fructe de mare, orez și legume. Cel mai gras luptător de sumo este Orora Satoshi, care avea 270 de kg.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r