Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci

Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci (editura Trei, 2017) propune o incursiune prin teoriile lui Kant, Spinoza, Leibniz, Hegel etc. în scop erudit și demonstrativ să răspundă la anumite întrebări care preocupă omenirea de la crearea universului. Și cum s-a creat Universul? „Cosmologii ne spun că universul există pentru că, în urmă cu multă, foarte multă vreme, o supă de particule primordiale a explodat, din motive pe care încă nu le cunoaștem pe deplin, și așa a apărut, cu timpul, universul.” (p.37).

Întrebările metafizicese nasc dintr-o necesitate de cunoaștere a mediului în care trăim și de obicei ne așteptăm să primim explicații raționale, argumentate și pe cât se poate, nemetaforizate. Ceea ce face Laurențiu Staicu cu această carte, nu am văzut să facă niciun filosof între toate cărțile diferitelor școli filosofice. Cartea este structurată în trei capitole: I. De ce există ceva mai degrabă decât nimic?; II. Cine sunt eu?; III. Ce este cu adevărat real? Este clar un concept atipic de filosofie a filosofiei, o carte în care se vorbește mult, dă senzația de zgomot, de vorbărie de fundal, dar lansează ipoteze menite să incite lectorul la îndelungă reflecție, acesta este marele atu al discursului prietenos pe care îl întâlnim cu această ocazie.

Nu se lansează în radicalisme, nu ține să fixeze subiecte de abordare, pare că decurg idei din idei. Într-adevăr există concepte clasice, probleme universale ale filosofiei, întrebări general valabile și mai ales cele referitoare la existență-nonexistență; omogenitate-eterogenitate și alte perechi de opoziții, deci lucrează cu opoziții, cu contraste, este una din formulele logice de argumentare pe care le întâlnim în text, și multe altele referențiale, puține citate, puține date exacte, nu este Laurențiu Staicu un filosof-teoretician obsedat al datelor exacte, cât mai degrabă crede în puterea rațiunii și în puterea imaginației, în background-ul cultural al subiecților-lectori și în capacitatea lor de a înțelege.

Pragmatismul tipului de text pe care ni-l propune și libertatea de circulație a ideilor în text sunt elementele fascinante care ne apropie de filosofie ca de niște povești. Elimină bariera dintre credința că filosofia este un domeniu pe care nu toți au curajul să îl abordeze: „De ce cad frunzele? De ce strălucește soarele? De ce clipesc stelele noaptea? Cu toții ne-am pus astfel de întrebări măcar o dată și am așteptat de la adulții din preajma noastră lămuririle care să ne ofere acea împăcare, poate la fel de copilăroasă că acum știm cum stau lucrurile! Prin ceea ce ne cere să căutăm „de ce”-ul este o întrebare filosofică prin excelență.” (p.35) Face apel la copilărie în alte cazuri, la naivitatea (în sens pozitiv) și la nostalgia fiecăruia dintre noi, pentru a putea să ne introducă în starea receptării atente ca la vârsta la care aceasta se întâmpla pur și simplu, iată abilitatea lui Laurențiu Staicu, care se întrevede dincolo de filosofie, este un creator de ambient pentru lector.

Titlul Trei istorii metafizice pentru insomniaci îmbie la lectură și la descoperire la ceea ce se află dedesubtul acestei metafore. Am descoperit o explicație pe care am subliniat-o pentru că mi-a făcut plăcere să știu că autorul s-a gândit și la efectul curativ al ideilor (cu toate că aflasem că se gândise la faptul că vorbele filosofilor de multe ori pot induce în eroare: „cuvintele, mai ales cele ale filosofilor, sunt și înșelătoare. Ele pot să facă și foarte mult rău, să ne inducă în eroare fără să ne dăm seama, din cauza fascinației pe care o exercită asupra noastră prin intermediul funcției ordonatoare pe care o dețin” (pp.-15-16) „poveștile filosofice continuă să-și îndeplinească menirea originară, să ne îmbie la un somn liniștit, să ne ofere alinare și sens.”(p.15)

Recomand cartea de față tuturor celor care au somn și celor care sunt insomniaci deopotrivă, pentru că somnul înseamnă de fapt lipsă de cunoaștere, iar eu cred cu tărie că doar cunoașterea ne poate da un soi de speranță și stabilitate, căci chiar și știința spune Laurențiu Staicu a apărut tocmai pentru a ne alina angoasele, pentru a ne alunga temerile și pentru a ne da confortul psihic prin satisfacerea nevoii „de a ști cum stau lucrurile” (p.12). Citind-o eu mi-am imaginat cu mult mai multe răspunsuri cu privire la limbajul pe care îl utilizez frecvent, de ce eu repet anumite formule verbale, de unde vin toate acestea, poate din formarea mea, din mediul în care activez din mediul din care provin, am găsit unele explicații posibile (căci niciodată filosofia nu presupune adevăruri universale, și asta îmi place cel mai mult la filosofie), și nu neapărat explicații, am găsit plăcerea unui filosof de a scrie nonacademic, ca de la om la om, ca de la suflet tulburat la sulfet tulburat frământând sub tipar noi sensuri, noi posibile revelații.

Sau poate e pur și simplu faptul că m-a reconectat la filosofie ca un bun prieten pe care îl abandonasem de o vreme de dragul beletristicii, dar a a făcut apropierea în maniera în care eu aveam nevoie, prin povești. Mi-am zis: acum Laurențiu Staicu îmi spune povești, nu e nimic foarte complicat. Ce poate fi complicat când Laurențiu Staicu ne spune trei istorii metafizice și suntem insomniaci?