Lena Constante. O viață, două evadări, un documentar

Poveștile deținuților politici români sunt impresionante și, din păcate, după euforia primilor ani postrevoluționari, când mulți dintre cei ce făcuseră închisoare și-au publicat literatura de sertar, unii chiar scriindu-și repede memoriile, multe dintre ele au rămas necunoscute sau au trecut neobservate.

Viața

Lena Constante avea o poveste și a scris-o în anii ’90. Au fost două volume, epuizate rapid și reeditate în 2013 la Editura Humanitas, ediție ce de asemenea a stat puțin pe rafturile librăriilor. Dacă ne documentăm repede aflăm că Lena Constante a fost folcloristă și artistă plastică, una extrem de apreciată, ilustratoare pentru cărțile marilor autori români din perioada interbelică și nu numai. S-a născut într-o zi de 18 iunie, în 1909, la București, în familia unui aromân emigrat din Macedonia, Constantin Constante.

Tatăl ei venise pe lume lângă Ohrida, frumosul lac macedonean, dar crescuse într-o casă din Skopje și era poliglot, vorbind cu ușurință rusa, sârbo-croata, albaneza, turca, franceza, italiana și spaniola. Lena a apărut din povestea de dragoste a acestui aromân intelectual, cu câteva cărți tipărite dintre care amintim romanul „Haiducii Pindului” și o frumoasă monografie a Salonicului și românca Julieta, cu numele de fată Pop.

Educația Lenei a început în școala elementară „Pitar Moșu” și a continuat în Liceul „Regina Maria”, ambele instituții din București. Fire artistică, Lena alege să continue cu studiile universitare la Școala de Arte Frumoase. Dimitrie Gusti îi este profesor și sub coordonarea lui face parte din echipele monografice create de școala sociologică de la București. Străbate și aprofundează astfel localitățile Cornova, Drăguș și Șanț, unde are imensa oportunitate de a studia arta populară românească în regiuni tradiționale.

În cadrul acestor echipe activau și Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Nicolae Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian sau Harry Brauner. Cu acesta din urmă va trăi o minunată poveste de dragoste. Lena Constante și-a făcut un atelier propriu în care a țesut covoare cu motive populare pe care le-a stilizat în conformitate cu viziunea sa. A avut expoziții personale de tapiserie la București în anii 1934, 1935, 1946, 1970, 1971. În 1947, când nu visa că va avea experiențe carcerale, expunea chiar și la Ankara.

Notorietatea ei depășise granițele țării natale când a hotărât să dezvolte și o carieră în domeniul scenografiei. A lucrat la noul, pe atunci, teatru Țăndărică, fiind unul dintre fondatorii instituției. Aici este colegă cu Elena Pătrășcanu, cele două femei se împrietenesc și acest detaliu va declanșa mai târziu coșmarul temnițelor. Elena era soția lui Lucrețiu, cel care acea să fie ministrul de justiție comunist. Va fi condamnată la doisprezece ani de închisoare, Harry Brauner primind o sentință mai grea, cincisprezece ani. Vor continua să se iubească neștiind unde se află, fără a avea vești deloc și în 1963, când amândoi vor simți aerul libertății, se vor căsători. Când procesul Pătrășcanu a fost rejudecat, în 1968, cei doi soți au fost declarați nevinovați.

În temniță Lena Constante a rezistat greu. A compus în memorie și acolo a și păstrat-o o piesă de teatru liric ce va fi emoționant jucată peste patru decenii, la Radio România Tineret, în 1992: „Zâmbete în floare.” Tot mai târziu vor apărea și unele frumoase lucrări literare pentru copii cu ilustrații realizate de ea, pe muzica soțului Harry Brauner. Una dinte acestea amintește de „Cartea cu jucării” a lui Tudor Arghezi: „O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe”.

Evadările

După Revoluția din 1989 este cunoscută și în Occident prin cele două volume care descriau șocant experiențele trăite în închisorile comuniste. Cum scriam la începutul acestui text, o mare priză la public a avut literatura concentraționară. Lena Cosntante a publicat prima dată la Paris, la editura La Découverte, iar titlul a fost „L’Évasion silencieuse”. În anul 1992 cartea este tipărită și la București, în traducerea autoarei, păstrând titlul: „Evadarea tăcută”. Ruxandra Cesereanu a comparat cartea  cu un „iad al singurătății” construit migălos de cele „3000 de zile singură în închisorile din România”. Constante descrie amintiri dureroase din perioada singurătății și a torturii, zile ce îi aduceau în suflet himera sinuciderii.

Pentru a rezista, Lena apela la mirajul imaginarului, concepea schițe literare deși nu avea nici creion nici hârtie, modela în minte, desena:

„Ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aș fi putut să înving disperarea, mizeria și spaima celorlalți șapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulțumită să-i pot da din când în când un bobârnac. În pofida foamei, a singurătății, cu toată slăbiciunea mea și forța lor să le dau tuturora cu tifla”.

A doua carte, „Evadarea imposibilă”, a apărut în 1993 si aceeași Ruxandra Cesereanu o cântărește în același stil, văzând-o ca pe un „purgatoriu al promiscuității, cartea cenușie”. În acest al doilea volum, scris direct în limba română, Lena Constante descrie anii în care a fost întemnițată în celule comune. Cărțile au fost traduse pentru cititorii din Statele Unite ale Americii și din Marea Britanie, fiind foarte bine primite și de critici.

Motivul pentru care Lena și soțul ei, Harry Brauner, au petrecut atâția ani în temnițele comuniste este unul extrem de reprezentativ pentru modul în care se făcea justiție în acele vremuri. Atât ea cât și Harry, fratele pictorului suprarealist francez de origine română Victor Brauner, au făcut închisoare politică fiind arestați în procesul grupului Lucrețiu Pătrășcanu alături de Bellu Zilber. Acesta, caracter slab, a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură, asociindu-i pe cei doi în povestea sa, neavând nicio dovadă.

Activitatea ei a fost distinsă cu premiul „ADELF” în anul 1990 în Franţa,  premiul „Lucian Blaga pentru Literatură” acordat de Academia Română în 1991, Premiul European al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Franceză în 1992. În cadrul primei ediţii a „Premiilor Prometheus”, ediție organizată de fundaţia „Anonimul” a primit Opera Omnia pentru arte vizuale. În decembrie 1999, Fundaţia Culturală Română i-a acordat „Premiul pentru un destin excepțional în cultura română”.

Documentarul

Fiul lui Liviu Ciulei, Thomas Ciulei, a regizat în anul 1997 un impresionant documentar, „Nebunia capetelor”, o coproducție germano-română cu venerabila Lena Constante protagonistă, singura supraviețuitoare a lotului Pătrășcanu. Pelicula a primit Premiul Soros pentru Artă Modernă în anul 1998 și a fost nominalizată la Amnesty International Amsterdam în anul următor. A fost difuzată pe canalele ZDF, ARTE, 3 SAT, Phoenix, TVR. Filmul lui Thomas Ciulei (pentru acest proiect a fost regizor, monteur şi narator) este de fapt o mărturisire, prezentând amintiri din cei opt ani trăiţi de Lena Constante în solitudine extremă, într-o celulă de dimensiuni mici, amintirea coșmarului de trei mii de zile de foamete, mizerie, frig și tortură psihică neîncetată.

Lena Constante a plecat, discretă cum a trăit o viață, la 2 noiembrie 2005.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor