Reclamă
Mariana Marin nu mai are nevoie de nicio prezentare, vom spune că este o poetă care face parte din generația ’80, și vom trece în exact ceea ce ne pasionează enorm la acest moment, și totodată ne bucură, cartea ei de debut. De ce? Pentru că Un război de o sută de ani apare la Editura Albatros în 1981. Și este o carte de o complexitate psihologiă și un avânt liric cum rar întâlnim în poezia românească. M-a făcut mult să mă gândesc la Sylvia Plath. Dar adevărul e că noaptea în care am citit cartea ei, a fost o noapte în care s-a schimbat, măcar pentru moment ceva și în lirica mea, sau cel puțin în modul în care percepeam lirica din prezent per general.
Nimic superficial, niciun detaliu lăsat la voia întâmplării, toate emoțiile exorcizate și tensionate, crizele unor ani nemiloși puse pe tapet cu nonșalanță într-o confesiune care aruncă rușine peste masochiștii înrăiți, peste bărbații care fac din seducție și abandon o artă a renașterii, ei bine, dragilor, Mariana Marin anunță că asta ar putea fi o instigare la suicid, că poate ar fi bine să ne alegem cuvintele și acțiunile cu care venim unii către alții.
Reclamă
De la bun început găsim poeme bine scrise, trăite, emoționante, poeme de recuperare, de vindecare, cu intenții pozitive în principiu, dar din ele descind numai și numai aspecte toxice ale vieții. Este poezia poetei care trăiește singură, se înconjoară de trecut, de ceea ce cunoaște cu adevărat, aduce în prim plan mai ales bătăliile pierdute, vulnerabilitățile contrastante, are loc o descărcare de traume, una excepțională, care te lasă înmărmurit și totodată impactat. Poți să te duci în trebuirile tale de zi cu zi, dar gândindu-te de fapt nu la versuri, ci diferit: Oare unde era Mariana când a scris asta? Oare cum se simțea și de ce nu își putea reveni? Cine i-a făcut așa ceva? Cine a încercat să își manifeste puterea asupra psihicului ei? Poate pentru că sunt poeme care funcționează ca niște strigăte. Îți vine să lași totul și să te duci să ajuți poeta. Eu am vrut să fac asta, dar pe când să o fac, era deja prea târziu, mi s-a spus și am aflat. M-am născut prea târziu.
Empatizez cu visul frânt al Marianei Marin, acela de a fi iubită, nu de o lume, ci de un bărbat anume, un el, acela electrizant, viu și tăios. Nu s-a întâmplat iubirea, dar s-au întâmplat aceste decantări de energie. Caracterul universalist al poemelor sale, este datorat unei scriituri excepționale, singură sieși își scrie despre ce ar putea fi vindecare, dar și despre ce sunt dezastrele, tandrețea poetei nu este una de tip romantic, cât apare aici ca un fel de pregătire de ieșire din boală: „Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele/ (ah tandrul sfâșietorul repede poem)./ Privesc camera albă, o miro, o pipăi și nu urlu,/ pînă cînd ea se golește de aer/ și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite./ Fac un gest scurt cu mîna dreaptă./ Spaima că pot exista fără mîna mea dreaptă/ mă tulbură mai mult decît noaptea friguroasă a nașterii./ Nu mai fac niciun gest cu mîna stîngă./ Privesc camera albă (privesc camera albă)/ și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii…// Acesta e un unic text de dragoste, spun./ Acesta e un poem de dragoste, urlu/ cu gura plină de un verde pămînt.// (încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele)” (Unic poem de dragoste, p.10).
Admirabilă este încercarea Marianei Marin de a crea o punte între bărbat și femeie, de a crea un spațiu al întâlnirii dragostei. Dar bineînțeles că discursul ei este unul sobru, bacovian, dark, în nuanțe reci și pastelate, cu sugestii de exitus și justificate cauze ale suferinței. Căci totuși nu se leagă nimic, toate încercările de apropiere devin în zadar. Senzația că neantul este o parte din fericire, pare să fie predominanta. Și nihilistă de la un punct, dar nu cu totul, trage nădejde și la un pământ cu totul și cu totul diferit. Căci pământul pe care stă Mariana Marin este un altul decât al pământenilor de rând. Sângerările încep și poemele mortuare devin slava și gloria. Testamentar tonul în care se scriu rândurile de aici, deprimante de-a dreptul, dar acea deprimare poetică menită să placă lectorului, să capete o obsesie chiar în legătură cu ea. Conștiința de sine este puternic prezentă în lirica din acest debut. Se vede că îi place să scrie despre sine, cunoaște punctele sale forte și pe cele mai slabe, are darul descrierilor și didascaliilor teatrale: „La 17 ani,/ la 23 și la iarnă,/ voi continua să-mi amintesc de mine cu aceeași precizie diabolică (…)” (Nebunia de a gusta trandafir, p.21).
Cu siguranță că mi-aș fi dorit să o întâlnesc pe Mariana Marin și să-i ofer toate aceste notițe de lectură pe marginea debutului ei, dar nu știu unde să o găsesc acum, mi-o imaginez într-un alt univers cu oameni mai blânzi și mai iubitori, stând la masa ei și scriind poezie, poate cineva îi aduce un ceai între timp, ea soarbe și ne transmite de acolo unora dintre noi, o parte din experiențele sale dezvoltate în alt plan. Ne aflăm într-o corespondență bizară totuși. Eu și ea. Voi și ea. Pentru totdeauna.
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
