Reclamă
Matsuo Basho (1644-1694) este considerat cel mai important poet japonez. El a ridicat stilul haiku pe cele mai înalte culmi, incluzându-l în antologii și jurnale de călătorie. Basho este asociat cu epoca Genroku (1680-1730), epoca în care au înflorit cele mai mari personalități ale Japoniei. În acest articol, vom oferi mai multe detalii despre viața și opera lui Basho.
Deși a fost contemporan cu scriitorii Ihara Saikaku și Chikamatsu Monzaemon, el nu putea fi încadrat în noua cultură. Atitudinea lui față de viață și poezia care îi reflectă cu acuratețe ideile, se întorceau cu 300 de ani înainte de epoca în care a trăit. Aduce inovații în poezie, spiritualitate și cultură și menține vie tradiția trecutului.
Reclamă
Despre haiku
Haiku este o formă de poezie japoneză, având 17 silabe împărțite în 3 rânduri (versuri) de 5, 7 și 5 silabe. Își are originea în versurile secolului XIV și devine un stil independent în ultima parte a secolului XVI. Arakida Moritake, care a trăit în perioada 1473-1549, a fost un poet care a scris versuri profunde pe care le-a numit „haikai”, termen care a devenit mai târziu sinonim cu „haiku”.
Tradiția a fost continuată de poetul Nishiyama Soin (1605-1682), care a fondat Danrin, școala de poezie haikai. La început, Basho a făcut parte din această școală dar mai târziu și-a schimbat viziunea și s-a detașat de ea. Prin cartea „Drumul îngust spre îndepărtatul nord”, Basho a impus haikul clasic, transformându-l în cea mai populară formă de versificație din Japonia. Un haiku trebuie să conțină imagini sau cuvinte care să reflecte anotimpul în care a fost scris, natura fiind corelată cu sentimentele omului.
Poeziile lui Basho se regăsesc în Cele șapte antologii ale școlii Basho, care au fost publicate separat în perioada 1684-1689. De abia în 1774, antologiile sunt publicate împreună. Cele 2500 de versuri ale antologiilor, nu aparțin toate lui Basho, însă el este autorul principal. În antologii se găsesc și creațiile celor 11 discipoli ai săi, dar Basho se evidențiază și are ultimul cuvânt.
Un poet rătăcitor
Basho s-a născut în orașul Ueno din prefectura Mie, în anul 1644. În memoria lui, în orașul Ueno are loc în fiecare an un festival de poezie haiku. Basho era unul dintre cei șase copii ai unei familii de samurai, care se trăgea din clanul Taira, unul dintre cele patru clanuri care au condus Japonia în perioada Evului Mediu. În tinerețe, intră în serviciul feudal dar îl părăsește după moartea stăpânului său.
Își petrece mulți ani din viață călătorind prin Japonia, în căutarea imaginilor care să-i ofere inspirație. Basho nu este doar poet, ci și călător, fiind autorul unora dintre cele mai frumoase jurnale de călătorie scrise în limba japoneză. Mai târziu, Basho ajunge în Kyoto, unde îi studiază pe clasicii japonezi. Tot aici, devine interesat de poezia haiku a școlii Teitoku, condusă de poetul Kitamura Kigin.
În anul 1672, când avea 29 de ani, Basho pornește spre Edo (Tokyo), capitala Japoniei și reședința shogunilor Tokugawa. Aici publică un volum de poezii în stilul școlii Teitoku – Kai-Oi. În 1675, compune versuri în stilul școlii Danrin. Pentru a-și câștiga existența, se angajează în construirea de instalații pentru apă în următorii patru ani. După această perioadă, prietenii și admiratorii săi l-au ajutat financiar pentru a putea să se dedice total poeziei, călătoriei și meditației.
În 1680, prin generozitatea unui admirator, Basho s-a mutat într-o căsuță, în Fukagawa, Edo, continuându-și viața pe drumul poeziei. După un an, unul dintre discipolii săi i-a oferit un bananier care a fost plantat în grădină. Schitul poetului a devenit cunoscut ca „Schitul bananierului”(Basho-an). Poetul, cunoscut până atunci ca Tosei, a început să folosească numele Basho.
Schitul a fost mistuit de flăcări în 1682 iar Basho s-a retras în provincia Kai. În această perioadă, Basho a început să studieze budismul Zen, în Fukagawa, la Templul Chokei. S-a crezut în mod greșit că Basho era preot budist. Asta pentru că se îmbrăca și se purta ca un preot, fiind motivat de credință. Experiențele pe care le-a trăit de-a lungul vieții i-au deschis porțile percepției asupra realității. Viziunea sa despre Univers apare în cele mai reușite poezii ale sale. De asemenea, cuvântul „zen” îi descrie viața și opera.
Călătoriile lui Basho
În 1683, căsuța a fost reconstruită și poetul s-a întors la Edo. În vara lui 1684, Basho a călătorit în locul în care s-a născut, sursă de inspirație pentru jurnalul de călătorie The Weatherbeaten Trip, în japoneză – Nozarashi Kiko. În același an publică Winter Days (Fuyu no Hi), o colecție de poezii haiku. În acest volum, Basho inovează compoziția haikuului. Astfel apare cuvântul „shofu” care înseamnă „haiku în stilul Basho”.
Winter Days a fost publicat la Kyoto de către discipolul său din Nagoya,Yamamoto Kakei, sub conducerea lui Basho. În călătoria sa spre Iga, locul în care s-a născut, Basho a iernat la Nagoya. Aici, el își îndeamnă discipolii să compună poezii haiku, inspirați de iarnă. Poetul a dat tonul folosind metafora „explozii de iarnă”. Trecerea anotimpurilor, pusă în acord cu ritmurile cosmice, a fost principala sursă de inspirație pentru antologie.
Înțelegerea frumuseții naturii și acceptarea forței sale, sunt folosite de Basho pentru a descrie frumusețea acestei lumi. Basho descrie conceptul de frumusețe abstractă (yugen), care se află în spatele lumii văzute. Yugen poate fi înțeleasă ca frumusețea interioară a naturii sau a unei opere de artă, rareori vizibilă pentru ochiul profan. Înțelegerea acestei frumuseți oferă celui care privește un moment de iluminare.
În 1686, volumul Spring Days (Haru no Hi), este publicat la Kyoto. Liniștea răzbate din versuri, ducând la o stare metafizică profundă. În acest volum, se găsesc cele mai cunoscute versuri haiku ale lui Basho: „Balta cea veche/ O broască sărind în ea/ Sunetul apei.” Au existat multe păreri privind semnificația acestor versuri. Este prezentată simplitatea ca rezultat al respingerii complicațiilor. Totul se termină în sunetul simplu al apei.
În toamna lui 1688, Basho ajunge în Sarashina, în prefectura Nagano, pentru a vedea luna, un eveniment mistic al toamnei. Își scrie impresiile în jurnalul de călătorie The Sarashina Trip (Sarashina Kiko). Deși este un jurnal mai scurt, reprezintă un preludiu pentru călătoria care va fi făcută un an mai târziu, în nordul Japoniei. În acest jurnal, Basho descrie în proză luna văzută de pe Muntele Obasute din Sarashina. Legenda povestește cum o bătrână a fost abandonată si a murit singură pe munte. Legenda muntelui l-a emoționat pe Basho. Poetul a descris în versuri imaginea unei bătrâne singure, însoțită doar de luna Sarashinei.
Călătoria către Ou (Oku no Hasomichi) este cel mai lung dintre jurnalele de călătorie ale lui Basho. Opera imortalizează drumul făcut de la Sendai la Shiogama, în drum spre provinciile nordice Mutsu și Dewa (Ou). Jurnalul este un amestec de haiku și haibun (stil de proză specific lui Basho) și reflectă modul în care numai gândul la această călătorie periculoasă, l-a umplut pe Basho de gânduri negre. Își amintește de poeții chinezi T’ang Li Po și Tu Fu, și de poeții japonezi Saigyo și Sogi, care muriseră în călătorii.
În 1689, la începutul primăverii, Basho începe un nou drum împreună cu discipolul său, Kawai Sora. Călătoria începe din Edo, spre cele mai îndepărtate regiuni din nord, durează 5 luni și acoperă o distanță de 2500 km. Basho a văzut multe locuri de pelerinaj, inclusiv locul în care preotul budist Butcho a practicat meditația zen. În timpul călătoriei, Basho s-a îmbolnăvit și a crezut că va muri departe de casă. Din fericire, și-a revenit și a continuat drumul, ajungând la insula Matsushima, considerată o minune pitorească a Japoniei.
Insula Matsushima
Merge la Hiraizumi pentru a vedea ruinele din perioada Heian (794-1185). Pe locul câmpului de luptă unde căzuse samuraiul Yoshitsune, Basho compune o poezie: „O sălbatică iarbă de vară/ ascunde tot ce rămâne/ din visele războinicilor.” În provincia Dewa, găsește adăpost în casa unui admirator bogat. Ajunge la Templul Risshakuji și este inspirat de liniștea locului care se află în mijlocul stâncilor. Aici compune un haiku pe care mulți îl consideră o capodoperă: „Tăcere/ pătrunde în stâncă/ un cântec de cicade.”
Templul Risshakuji
Basho înaintează spre coasta Marii Japoniei și ajunge la Kanazawa, unde plânge la mormântul unui tânăr poet care murise cu un an înainte, așteptând venirea lui Basho. Ajunge la Eiheiji, templul construit de Dogen, marele preot zen. Basho se reunește cu câțiva dintre discipoli iar apoi pleacă singur spre Marele Altar din Ise. Aici se încheie jurnalul de călătorie, o lucrare deosebită care conține atât proză cât și poezie. Basho a continuat să șlefuiască opera până în 1684. Este publicată în 1702.
În 1690, Basho trăiește o perioadă de retragere la Genju-an, lângă Lacul Biwa, la nord de Kyoto, și descrie această ședere. La începutul lui 1691, rămâne o perioadă în Saga cu discipolul Mukai Kyorai. Antologia Waste Land este publicată în 1689, urmată de Gourd (Hisago) în 1690 și Haina de ploaie a maimuței (Sarumino) în 1691. La sfârșitul toamnei lui 1691, Basho se întoarce la Edo și construiește un nou schit, unde își primește discipolii în următorii trei ani.
Mormântul lui Basho
Ultimul haiku
Discută despre poezie și ajută la compilarea unei noi antologii, The Sack of Charcoal (Sumidawara), în 1694. Aceasta, împreună cu Zoku Sarumino, reflectă lejeritatea sau spontaneitatea artistică, rodul unei vieți dedicate poeziei. În primăvara lui 1694, Basho a pornit în ultima călătorie spre locurile natale. Ajuns la Osaka, se îmbolnăvește. Simțindu-și sfârșitul aproape, Basho scrie ultima poezie, despre propria moarte:
„Lovite în călătorie
visele mele încă rătăcesc
dar pe câmpuri ofilite”.
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
