Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei. Libertinii barocului 3

Michel Onfray (n. 1959), filosof și eseist francez, profesor de filozofie, este autorul a peste cincizeci de volume, traduse în douăzeci și cinci de țări. Între 1983 și 2002 a predat filozofia la un liceu catolic din Caen (Normandia). În 2002 demisionează din postul de profesor de liceu, criticând modul în care este tratată filozofia în școlile și universitățile franceze, și înființează în același oraș o universitate populară, al cărei animator este de atunci. Onfray este adept al unei atitudini libertariene și hedoniste, ateu declarat, admirator al unor filozifi precum Diogene din Sinope, Aristipdin Cyrene, La Mettrie sau Friedrich Nietzsche, de la a căror gândire se revendică.

L-am cunoscut pe filozoful Michel Onfray când am primit cartea lui, Scurt manifest hedonist (traducere din franceză de Vlad Russo, Humanitas, 2013), dar l-am regăsit recuperând o lectură peste care sărisem: O contraistorie a filosofiei. Libertarienii barocului 3 (traducere de Dan Petrescu, Polirom, 2008), o carte care nu e nicidecum o jucărie. Dacă faci trecerea de la Scurt manifest hedonist care e așa o carte de buzunar, 79 de pagini, la O contraistorie a filosofiei care numără 324 de pagini. Poate să însemne un soi de intimidare pentru lector, sau măcar că poți face câteva atacuri de panică până la finalul lecturii (dacă ești mai slab de înger).

Sigur că sunt o fană și o împătimită a acestui filosof care mi-a trasat liniile gândirii foarte departe și care mi-a făcut cunoștință cu filosofia hedonistă și cu descendenta – ataraxia. Căci altfel poate rămâneam blocată în noțiuni biblice. Ceea ce m-a frapat când l-am descoperit a fost să văd că noțiunea de „păcat” nu are o simbolistică pre fetișizată în sinea sa, dar are doar în context (religios), că suntem ființe umane extrem de libere și că nici măcar Dumnezeu nu e vreun tiran. Deși ateu declarat Onfray discută mult despre Dumnezeu, de fapt cred că cele mai multe exemple pornesc de la conținutul biblic (poate și pentru că e cel mai controversat și controversat pentru filosofi și oamenii de știință din toată lumea).

În cartea O contraistorie a filosofiei. Libertarienii barocului 3, Michel Onfray încearcă să ofere o panoramă a Marelui Secol, secolul al XVII-lea. Despre filosofia lui Descartes și tragediile lui Corneiille, Cugetările lui Pascal și Athalie de Racine, discursurile funebre ale lui Bossuet și satirele lui Boileau, Democrit, Leucip, Epicur și Lucrețiu. Faceți cu Onfray (nebunaticul) o excursie prin naturala lui lume a filosofilor, a marilor gânditori și a operelor rezultate din reflecțiile acestora. Ne aduce ușor-ușor cu trenulețul înspre șina nihiliștilor, macaz cu libertinii. La libertini se oprește, lor le acordă o atenție sporită: „Libertinul vrea să creadă în Dumnezeu, dar n-are chef ca această credință să producă prea multe efecte asupra rațiunii, a inteligenței, a obiceiurilor sale, a felului în care face uz de sine, de timpul, de trupul, de carnea sa. Tallemand des Réaux relatează în Povestioarele sale că Des Barreaux, vestitul libertin, se ospătează cu o omletă cu șuncă în Vinerea Mare, când deodată se iscă un fulger și bubuie tunetele. Câtuși de puțin afectat, el aruncă obioectul delictului pe fereastră și conchide: „Cam mult zgomot pentru o omletă!” La aceasta, Dumnezeu se arată mulțumit, libertinul așijderea.”(p. 11). Și dacă explică conceptul de, de libertin pe înțelesul tuturor, o face pentru a trece la ceea ce ne interesează, de fapt, și face subiectul cărții: Libertinajul baroc: „Expresia ar putea califica acea constelație de filosofi cugetători cărora le pasă mai mult de oameni decât de Dumnezeu; mai mult de viața de aici, prețioasă, decât de existența unei lumi de apoi aproape ipotetice (…)”(p.13)

Observ în cărțile cele mai recente ale filosofilor: Rosi Braidotti și Michel Onfray o mulțime de referințe, un fel de înșiruire a filosofilor și a conceptelor, au un discurs atotcuprinzător, și poate fenta de multe ori atenția lectorului, nu știu dacă e neapărat cea mai scurtă cale, nici cea mai potrivită (greu de citit astfel de cărți, sunt clar îndreptate înspre un grup țintă de inițiați, sau pasionați). Ceea ce i-aș reproșa este, da, această paradă de înșiruiri ale revendicărilor (chiar dacă aici pare să fi fost necesară parada), cred că se sare prea des de la un subiect la altul, iar filosofia îmi pare că presupune construcția de sisteme, aici se operează cu o serie de idei geniale și ceea ce s-a generat de la acestea, ni se prezintă ca o rețea neuronală a filosofiei Marelui Secol. Dar Onfray are curajul să se avânte într-un trecut îndepărtat, să deschidă criptele unor lucrări foarte importante, să ne amintească și de plagiatori (mai ales de ei) că au existat și în cele mai vechi timpuri, precum și calomniatorii și dă un exemplu de caz celebru în dreptul unui călugăr. Dar pentru asta trebuie să citiți și să descoperiți mai mult. Cine nu știa nimic despre Pierre Charron, de acum va ști totul, el este cel care pictează un tablou a vieții omului pe pâmânt cu trecerile sale, dar într-o manieră grotescă. Convingeți-vă singuri!