Reclamă
Mitul lui Manole și mitul hristic sunt despărțite de intenția care stă la baza acestora, în cazul Creștinismului, divinitatea oferă la schimb pentru salvarea creației sale propriul fiu, jertfa acestuia este pusă sub semnul iubirii. În cazul legendei vom întâlni jertfirea unei persoane iubite care este însoțită de o suită de vini. Meșterul, în primul rând, se va face vinovat de actul dezicerii, propune jertfa umană cu speranța ca ofrandă să nu fie Ana, soția lui. Pe de altă parte, dacă mânăstirea nu este finalizată cei zece vor fi uciși, cumva există o nevoie de a salva echipa, inclusiv pe sine, acest fapt fiind o altă latură a egocentrismului său, el asumându-și, totodată, de la bun început o responsabilitate care depășește limitele puterii sale creatoare.
Scurtmetrajul lui Hans Namuth Jackson Pollock (1951) și seria de fotografii alb-negru ale lui Pollock la lucru pe care Namuth le-a realizat în același an. Acestea au marcat un moment contradictoriu în tematica creativității artistice. Ele constituie, de asemenea, o mărturie semnificativă pentru genealogia reprezentării artistului-subiect modern. La acea vreme, Jackson Pollock (1912-1956) era deja un cunoscut și chiar faimos pictor din Statele Unite, atât pentru publicul specializat, cât și pentru publicul larg educat; a fost considerat reprezentantul major al a ceea ce s-a numit expresionism abstract.
Reclamă
Criticii de artă, în special Clement Greenberg și Harold Rosenberg, au considerat apoi lucrările acestui curent ca fiind produsele unei avangarde pur americane: au trasat contururile unei arte autonome și autoreferențiale, îndreptate împotriva curentului realist. American și reprezintă în același timp un releu între avangarda europeană, franceză în special, și americană1. După publicarea unui articol despre Pollock cu numeroase ilustrații în revista principală Life, în 1949, pictorul a crescut la o notorietate mai mare; a fost văzut ca o figură a eroului de artă, aparent capabil să concilieze contracultura și recunoașterea de către instituție.
Pus în condiția de creator omul cedează, chiar dacă poate imita comportamentul divinității, el nu poate face față răspunderii care însoțește actul creației. Mitul acesta prezintă condiția creatorului de sorginte umană, el găsește semne pe care omul în mod normal nu le poate găsi și le oferă, într-o formă comprehensibilă semenilor săi, oferind în schimb cel mai prețios dat al său: viața însăși, timpul creației fiind în aceeași măsură timpul existenței sale. Acesta mânat de convingeri și rațiuni care depășesc sfera contingentului simte fabulosul spațiului, cu alte cuvinte, noi, în condiția de non-artiști, privind o piatră vom vedea doar piatra, pentru el poate fi mai mult de atât, reușind să găsească semnificații mult mai profunde.
Aspectul ritului de construcție asupra căruia ne vom opri este spațiul creației, mai exact, asupra relației dintre homo artifex (înțelegând prin acest termen și omul preocupat de sfera artei, conectat cu tot ce presupune aceasta) și spațiul său, asupra condiției lui homo artifex și ale universului artificial. Homo artifex (artistul), asemeni lui homo religiosus, prin actul său artistic încearcă, și poate chiar reușește în timpul travaliului creator, să se poziționeze în Centrul Lumii. Urmând același eșantion al simbolismului Centrului, homo artifex încearcă să se pună în acord cu o ordine care se află în exteriorul său dar care o depășește pe cea a lui homo simplex și deși o poate atinge tangențial pe cea a lui homo religiosus este diferită avându-și rădăcinile în rațiuni de altă natură. Folosind aceeași analogie cu axa sacru-profan, putem spune că actul creator îl situează în altă ordine dar nu vom spune că este aceeași ordine a lui homo religiosus. Acesta redând o perspectivă profund intimă, care, paradoxal, îl poate pune în acord cu ordinea universală. Prin utilizarea unor simboluri care trimit la diferite realități exterioare lui, care fie sunt păstrate, fie sunt resemnificate în conștiința lui, el poate exprima elemente care sunt strict legate de intimitatea sa, prin finalizarea lui artis acestea făcând parte din cosmos, căpătând universalitate.
Pentru a se înțelege difrența dintre homo artifex – artistul și homo artifex – ca iubitor al artei, putem pleca de la cazul lui homo religiosus, care poate fi considerat un „om ales” ca de pildă un profet, sfânt, martir sau un preot, fie este omul care își ordonează viața în funcție de coodonatele sferei sacrului, cei dintâi fiind mediatori între credincioși și divinitate. Astfel în cazul lui homo artifex vom avea „omul ales” cel care va crea (unde poate fi numit și criticul, acesta prin diferitele recenzii, cronici ș.m.d. va fi supus unui travaliu creator) și omul care își va ordona viața folosind coordonatele sferei artei (spre exemplificare vom numi colecționarul de obiecte de artă, acesta fiind în vârful lanțului trofic al iubitorilor de artă), el va fi curent cu fenomenele care se produc în sfera artelor într-o mai mare sau mai mică măsură, artistul jucând și rolul de mediator între nivelul existenței și cel care dorește să-l observe.
Spațiul contingent predispus luării în stăpânire de către om în forma sa originală nu este primitor, acesta trebuie să fie modelat, supus mai multor aspecte care au la bază voința zeului, spațiul trebuie să fie pus în legătură cu ordinea dictată de divinitate. Omului arhaic nu îi este îngăduit să stăpânească nimic din ce nu îi este destinat, încălcarea ritualurilor atrage după sine represiunile zeului. Omul știe că în aceeași măsură spațiul neînscris în sfera divinității este unul nesigur, fără protecția zeului acesta nu poate fi liber, fiind prizonier al fricii și al pericolului. Acesta își va organiza habitatul pornind de la rațiuni care nu țin de rigorile utilității, așa cum va crea artistul, fără să caute o utilitate de ordin pragmatic pentru opera sa.
Nu ne vom referi la homo artifex ca la un simplu alienat care alege să-și creeze un refugiu, găsindu-se incapacitat în fața vieții, a societății de tip occidental sau mai exact a vieții profane, unde spiritualitatea și tot ce poate să depășească sfera contingentului, purtându-l spre un altundeva, este mai greu de întâlnit. Dacă vom alege o perspectivă psihologizantă, ne va trimite spre conturarea unor profiluri psihologice ale artiștilor, ce nu va putea contribui la revelarea spațiului lui homo artifex (ne vom referii la artiști și la iubitorii de artă). Cu alte cuvinte nu vom putea înțelege cum este văzut spațiul prin ochii celui care creează și a împătimitului artei, ce forțe sunt angrenate de-o parte și de cealaltă. Vom înțelege că spațiul lui homo artifex este unul fragmentat, împărțit în funcție de valoarea artistic-estetică a lucrurilor, așa cum pentru creștin Muntele Golgota reprezintă locul răstignirii lui Mesia sau cum pentru evreu Ierusalim este țara făgăduinței, precum doar un musulman va înțelege cu adevărat ce este Mecca. Doar cel ce crede poate cunoaște semnificațiile lucrurilor privite din perspectiva lui homo religiosus pentru că „sacrul se manifestă ca o realitate de un ordin complet diferit de realitățile <<naturale>>.”
Pentru homo artifex opera este o cale spre o altă lume, opera sa fiind parte construită folosind simboluri și parte folosind semne. Pentru el spațiul va spune mai mult decât comunică lui homo simplex. Pornind de la atributul simbolului, de-a trimite către altceva, el în sine nereprezentând nimic, fiind o poartă către o realitate pe care o prezintă în mod esențial, vom înțelege că pentru homo artifex spațiul va fi mereu unul pregătit să-l trimită către altceva, el simțind că arta se manifestă de la sine într-o oarecare măsură, el va simți manifestarea artei înainte de a se concretiza într-un produs, așa cum homo religiosus este conectat la lumea zeilor și va recunoaște peste tot hierofania. Ce se enunță mai exact este faptul că pentru el este firesc să recunoască o realitate ce va urma să fie prin, uneori, chiar puterile sale sau o realitate ce a fost și la care nu mai există acces direct, oricum am spune, simbolul este calea către un altceva mereu neconvențional. Pornind de la cazul lui Baudelaire care a exploatat doar o parte din atributul simbolului, spunând că simbolismul este arta prin care omul trebuie să aibă acces la o altă realitate, vom putea spune că un joben pus în vitrina Muzeului Natural al Literaturii Române pentru un inițiat va reprezenta o portiță către un veac trecut, acesta aparținând scriitorului Liviu Rebreanu prin urmare la o parte a lumii acestuia, neinițiatul se va opri la ce se prezintă ca dat, lăsând obiectul să fie doar ceea ce se poate vedea. Artisul prin actul de creație nu face nimic altceva decât să ofere ceva ce trebuie să fie, reușind să vadă alt nivel al realității comune, artistul fiind cel care îl poate reda celorlalți. Există cazuri în care artistul va fi apreciat pentru inovație și prin simplul fapt că au capacitatea necesară pentru a arăta celorlați tocmai ceea ce nu se va putea vedea la prima privire, el va avea capacitatea de a înțelege și de a face să fie văzut și înțeles.
Pentru homo artifex individualitatea operei sale va fi strâns legată de individualitatea personală, cu alte cuvinte specificul operei sale de artă (ca înfăptuire- obiect, producție) va fi dat în primul rând de el, desigur specificitatea la nivel macro îi va fi dată de spațiul în care se va înscrie. Dacă opera de artă va face parte din spațiul literar va fi analizată pornind de la așteptări proprii literaturii și va fi creată având ca punct de plecare rațiuni de tip literar, urmând modelul acesteia se va înscrie în diferite curente literare și se va putea spune că a folosit anumite procedee literare și registre ale expresiei, fiind un spațiu unde ceva se produce, fiecare element al său va fi integrat realității exterioare ei și va putea fi îmbogățită în funcție de rațiunea celui care o va primi și interpreta.
Prin urmare vom putea spune că este vorba de un ciclu al lui înăuntru și în afară. Pentru început creatorul va avea o viziune a ceea ce urmează să fie produs, el va porni de la o idee care se va îmbogăți, perioadă în care el va fi asaltat de stimuli, precum perioada de sărbătoare a lui homo religiosus. Apoi procesul de creare în sine va predispune încă o dată creatorul la o serie de exerciții de experiență-cunoaștere, toate acestea urmând să fie reluate sub altă formă de cel care le primește. Homo artifex este mereu pus în legătură cu cercul artei, spațiul său fiind unul numit și denumit sub influența acestuia, el citind o operă literară o va îmbogăți cu spectrul propriu, el fiind deja conecatat la multe alte elemente specifice artei.
Pornind de la premisa conform căreia cele două funcții majore ale Imaginarului [sunt] cea de echilibrare și de stimulare creatoare a realului și admitem că opera se va dezvolta independent de originea ei devenind în timp parte a imaginarului, ea în aceeași măsură trebuie să devină un stimul al dezvoltării spațiului realului. Totodață va fi propulsată în timp, imaginarul precedând și depășind conștiința lui homo artifex ca individ. Astfel vom întâlni fenomenul creării de controverse în jurul operei care vor depăși spațiul reprezentării sale.
Se va vorbi despre un istoric al ei, se vor găsi mai multe interpretări, mai mult sau mai puțin conforme cu intențiile autorului. Conform cu firescul comportării imaginarului, opera întocmai ca orice alt imaginar pentru început va fi închisă în sine, dependentă de creatorul său și de limitele impuse de el, apoi se va deschide și se va încadra în spațiul vast al imaginarului și se va supune forțelor acestuia.
Soarta operei este pusă sub semnul dialecticii lui afară și înăuntru pentru că „opera nu este operă decât când se rostește prin ea, în violența unui început ce-i este propriu, cuvântul a fi, eveniment ce se împlinește atunci când opera este intimitatea cuiva care o scrie și a cuiva care o citește.” Paradoxal opera se va afirma prin „ruperea” de intimitatea creatorului său și, concomitent, prin intermediul intimității celui ce o primește.
Pentru autor cealaltă intimitate va fi nemărginită și necunoscută, acesta necăutând să cunoască cum este celălalt dar este condiționat de natura sa, este limitat în timp, astfel nu va putea cunoaște evoluția creației sale în timp. Autorului îi va rămâne necunoscută mare parte din aprecierea pe care o va primi opera sa, intimitatea celuilalt fiind o enigmă pentru el. Vom reține că este vorba de două intimități în jocul acesta al lui afară și înăuntru, astfel înțelegem inerența cunoașterii de sine.
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
