Moartea în Roma antică. Relația fascinantă dintre viață și moarte

Moartea în Roma Antică este un subiect foarte divers și captivant. Citiți mai departe pentru a descoperi convingerile legate de viața de după moarte, practicile funerare și modurile de comemorare în societatea romană. Atitudinile față de moarte în Roma Antică erau complexe și nu se limitau la un singur punct de vedere. Acest vast subiect acoperă de la credințe despre viața de după moarte, până la practicile funerare și pomenirea decedatului. La examinarea acestui subiect, trebuie să luăm în considerare și influențele externe, precum cea a culturii grecești antice, și modul în care credințele și tendințele s-au schimbat și s-au dezvoltat în timp. Prin urmare, moartea în Roma antică este un subiect divers și fascinant și care poate oferi câteva perspective importante asupra civilizației romane.

Moartea și societatea în Roma antică

O explorare a relației dintre romani și moarte ne poate spune atât despre cei vii, cât și despre morți. Moartea și procesul funerar care a înconjurat-o a fost adesea o ocazie pentru o afișare a statutului social, nu doar pentru cei decedați, ci și pentru familia lor. Funeraliile au servit ca amintiri puternice ale strămoșilor din trecut și, de asemenea, ai descendenților care vor veni. Monumentele morții, cum ar fi mormintele și epitafele, au fost importante memorii permanente atât pentru morți, cât și pentru cei vii din fiecare secțiune a societății romane.

Din artefactele care ne-au rămas astăzi, ne putem face o idee despre rolul pe care moartea l-a jucat în viața de zi cu zi din Roma antică. Unii romani erau foarte superstițioși și se străduiau să evite orice asociere cu moartea. Alții par să se fi înconjurat de reprezentări ale morții. Cum ar fi figurine de schelet și mozaicuri ale craniului. Aceste reprezentări au fost interpretate ca amintiri ale trecerii vieții și a importanței vieții bune.

Moartea a fost, desigur, un subiect care a apărut în mod regulat în filosofia și poezia romană. Poetul Horace a fost un susținător entuziast al folosirii iminenței morții pentru a profita la maximum de viață. El ne-a lăsat cu multe ziceri care sunt bine cunoscute și astăzi, cum ar fi „carpe diem” (profită de prezent).

Credințe despre viața după moarte în Roma Antică

Nu existau credințe fixe sau aplicate despre viața după moarte în Roma antică. Consensul general a fost că decedatul a trăit în lumea interlopă. Influențele și adaptările din cultura greacă pot fi găsite în întreaga poezie romană, cum ar fi Eneida de Virgil. În acest poem epic, eroul Enea se aventurează într-o lume interlopă care reflectă echivalentul grecesc, Hades. Aici Enea întâlnește Câmpurile de vis ale Eliseului, unde locuiesc sufletele fericiților, și Tartarus posomorât, casa celor condamnați. Cei neîngropați așteaptă neliniștiți pe malul râului Styx. Se credea că sufletele lor bântuiau pe cei vii.

Zeii asociați cu lumea interlopă, precum Pluto, Persefona și Mercur, au fost venerați pe scară largă, în special în vremuri de criză personală. Se credea că Di Manes erau spiritele sau zeitățile minore ale lumii interlope și se credea că morții își vor alătura rândurile în viața de apoi.

Au existat chiar și festivaluri dedicate la care au fost sărbătorite sufletele celor plecați. Di Manes au fost venerați la Parentalia, care a avut loc în perioada 13 – 21 februarie a fiecărui an, precum și în zilele de naștere și deces ale decedatului. Chiar și cei neîngropați aveau un festival, în fiecare mai sufletele lor erau liniștite în timpul Lemuriei.

De asemenea, morții au trăit, în sfera internă și publică, prin imagini. În gospodăriile romane, în special cele aristocratice, exista o practică de a crea măști mulate pe chipurile membrilor familiei. Unele măști au fost făcute chiar și după ce cineva a murit. Măștile au fost apoi ținute în familie de-a lungul generațiilor și adesea expuse în holul principal al casei. La procesiunile funerare de familie, măștile strămoșilor erau purtate de actualii membri ai familiei ca mod de a-și păstra memoria.

Viața după moarte în Roma antică era destul de diferită pentru împărați. După asasinarea sa în 44 î.Hr., Iulius Cezar a devenit primul muritor roman care a fost zeificat după moarte. Într-un proces cunoscut sub numele de apoteoză, mulți împărați care au urmat au fost, de asemenea, ridicați la statutul de zeu după moarte. Au fost unii, precum împăratul Caligula și împăratul Commodus, care chiar au insistat să fie zeificați în timp ce erau încă în viață. Dar majoritatea împăraților, inclusiv împăratul Augustus, au respins în mod activ îndumnezeirea în timpul vieții lor.

Practici funerare în Roma Antică

Se credea că moartea în Roma antică ar fi ceva care ar putea infecta sau dăuna vieților. Prin urmare, a existat o separare fizică strictă între cei vii și cei morți. A existat o graniță în jurul zonelor locuite, cunoscută sub numele de pomerium, și numai în afara acestei granițe au putut fi îngropați morții. Dincolo de pomeriu, ar fi fost obișnuit ca călătorii să fi văzut morminte căptușind drumurile principale în și din orașe și orașe.

Acest sentiment de separare s-a extins și asupra membrilor familiei decedatului în timpul perioadei de înmormântare, care a durat opt ​​zile. În acest timp, familia se va izola de comunitate și nu a reintrat în societate decât după înmormântare. Ramurile de chiparos erau adesea agățate în afara caselor celor afectați.

Există similitudini între serviciile funerare din Roma antică și serviciile din unele culturi de astăzi. Un elogiu ar fi adesea citit de un membru al familiei la mormânt, de exemplu. Rudele apropiate aveau îndatoriri specifice, cum ar fi închiderea fizică a ochilor și a gurii decedatului. Pentru incinerări, rolul unui membru al familiei era să aprindă pira și să colecteze și să curețe oasele după aceea.

Obiceiurile legate de moarte în Roma antică au variat în timp și acest lucru a fost deosebit de conform și pentru practicile de înmormântare. Cele mai vechi morminte romane care au fost descoperite datează din secolul al X-lea î.Hr. Includ atât incinerări de urne, cât și înmormântări. Nici incinerările și înmormântările nu se limitează la o anumită perioadă de timp sau grup social.

În epoca republicană târzie, secolele II și I î.Hr., incinerarea pare să fi fost cea mai obișnuită practică. Urnele au fost umplute cu cenușa decedatului și apoi plasate în morminte de familie elaborate. Cei mai puțin bogați foloseau un columbariu comunal, care era o structură de cărămidă cu numeroase nișe pentru urnele funerare.
În secolele al II-lea și al III-lea, înmormântarea d.Hr. a devenit din nou populară, coincizând cu creșterea creștinismului timpuriu care a favorizat înmormântarea. La fel ca în multe culturi, cetățenii bogați au fost îngropați cu bunuri funerare, precum ceramică fină și bijuterii prețioase.

Prin urmare, vastul subiect al morții din Roma antică ne poate spune atât de mult despre cei vii, cât și despre morți. Credințele despre viața de după moarte, precum și comemorarea morților au fost probabil cele mai importante pentru cei rămași. Aceste credințe și practici au fost o oportunitate pentru confort în durere, precum și pentru o afișare a statutului social. Mormintele și epitafele antice au permis, de asemenea, amintirii celor plecați să trăiască până în prezent. Din cauza acestor memoriale permanente, suntem încă conștienți de Eurysaces brutarul, Gnome coaforul și de multe alte mii.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa