Reclamă
Alegerea Președintelui Republicii prin vot universal și puterile sale sunt în centrul controverselor recurente în Franța. Pentru a le înțelege pe deplin, trebuie să ne întoarcem la originile acestei instituții în 1848, care aveau germenii controversei cuprinsă în expresia „monarh republican”, care îl etichetează pe chiriașul Elysée-ului, mai ales de la apariția Republicii a V-a, în 1958.
„Despotism” la Elysée
La 10 decembrie 1848, avantajat de prestigiul numelui său, Louis-Napoleon Bonaparte, ajuns la 40 de ani, personajul palid care a fost batjocorit în Adunarea Națională, era ales Președinte al Republicii prin vot universal, rezervat doar bărbaților.
Reclamă
După o campanie electorală violentă, dar scurtă, nepotul Împăratului și-a zdrobit adversarii cu 70% (5.587.759 voturi) în primul tur.
S-a bucurat de sprijinul Partidului Ordinului, de dreapta, și de simpatia muncitorilor din stânga, care i-au adus 5,6 milioane de voturi, adică trei sferturi din cele exprimate! Principalul său adversar, generalul Cavaignac, călăul răsculaților din iunie, a obținut doar 1,5 milioane de voturi.
Ceilalți candidați, avocatul Ledru-Rollin, chimistul Raspail, poetul Lamartine și generalul Changarnier, au împărțit restul de 444.000 de voturi. Lamartine a pierdut pariul. Cel care a avut „credință în maturitatea țării”, a fost umilit, primind doar 21.000 de voturi.
Alegătorii, care au preferat candidatul „antisistem” Napoleon, ca să vorbim ca astăzi, proveneau din toate categoriile sociale, muncitori, precum și țărani, socialiști și conservatori. Erau cetățeni obosiți de parlamentarismul burghez și cu gândire de dreapta, care pleda pentru mari principii, dar nu avea nicio reținere în a oprima, chiar și a masacra, muncitorii și șomerii.
Devenit primul președinte al Republicii Franceze, Louis-Napoleon s-a mutat la Palatul Élysée, fostul conac privat al marchizei de Pompadour.
La 2 decembrie 1851, pe măsură ce sfârșitul mandatului său se apropia, Louis-Napoleon a dat o lovitură de stat pentru a rămâne la putere. Despotismul atât de temut de Jules Grévy s-a mutat la Elysée.
Un an mai târziu, Președintele Republicii a devenit Împăratul Napoleon al III-lea, în fruntea unui regim autoritar care i-a pus cu botul pe labe pe adversarii săi.
A ratificat lovitura de stat printr-un referendum ce propunea „restaurarea sistemului Primului Consul”. O imensă majoritate a alegătorilor a acceptat propunerea, ceea ce a dus, în 1852, la un sistem de tranziție către cel de Al doilea Imperiu Francez.
Succesiunea dinastiei Bonaparte
Conform legii de succesiune stabilită de Napoleon I, Coroana trecea fiului său. Cunoscut de bonapartiști ca Napoleon al II-lea, acesta a trăit la Viena sub numele de Ducele de Reichstadt. Următorul în linia de succesiune era fratele mai mare al Împăratului, Joseph Bonaparte, urmat de Louis Bonaparte și de fiii lui.
Cum Joseph nu avea moștenitori masculini și fratele mai mare a lui Louis-Napoleon a murit în 1831, moartea Ducelui de Reichstadt în 1832 l-a făcut pe Louis-Napoleon moștenitor al Împăratului. Unchiul și tatăl său, relativ în vârstă atunci, l-au lăsat pe el lider activ al cauzei bonapartiste.
Louis-Napoleon s-a întors în Franța în octombrie 1836, și a încercat să inițieze la Strasbourg o lovitură de stat prin care să reinstaureze imperiul.
A fost însă arestat și s-a întors în exil în Elveția. Când regele Franței, Ludovic-Filip, a cerut extrădarea sa, Elveția a refuzat să predea un om care a fost cetățean și membru al forțelor lor armate.
Pentru a evita un război, Louis-Napoleon a părăsit Elveția pentru America Centrală. Între 1838 și 1839 a stat la Londra. Astăzi, clădirea este numită „Casa Napoleon”. S-a întors în secret în Franța și a încercat o nouă lovitură de stat în august 1840, de această dată în Boulogne.
În urma acestei tentative, a fost condamnat la închisoare pe viață. În timpul anilor de închisoare, a scris eseuri și pamflete. În 1844, unchiul său Joseph a murit. În cele din urmă, la 25 mai 1846 a evadat din fortăreață și s-a stabilit la Southport, Anglia. O lună mai târziu a murit tatăl său, Louis.
Louis-Napoleon a trăit în Regatul Unit până la revoluția din februarie 1848 din Franța. Ludovic-Filip a fost detronat și s-a proclamat republică. Deci se putea întoarce în Franța, ceea ce a și făcut imediat. Totuși, guvernul provizoriu, l-a considerat că distrage inutil atenția și a cerut plecarea lui.
În aprilie a câștigat un loc în Adunarea Constituantă franceză. Nu a avut mari contribuții și, ca orator mediocru, nu a reușit să impresioneze membrii adunării.
După ce a trăit în afara Franței aproape toată viața, vorbea franceza cu un ușor accent german. Exilul său temporar din 1848 s-a dovedit a fi de bun augur pentru alegerile prezidențiale din decembrie când a fost capabil să-și îmbunătățească imaginea și l-a învins pe principalul său adversar, Louis-Eugène Cavaignac, care condusese represiunea împotriva proletariatului parizian.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
