Reclamă
Monica Rohan nu mai are nevoie de prezentare pentru că este foarte cunoscută în lumea literară, au comentat critici importanți poezia sa de-a lungul timpului, există chiar anexe la această carte în care apar aprecieri critice. Aflu și eu de la Liviu Antonesei în script pe coperta patru că poeta de față este autoare a zece volume de poeme, ei bine, eu am ajuns să o cunosc abia acum (spre rușinea mea), la HaltaTerra (editura Cartea Românească Educațional, 2020).
HaltaTerra înseamnă o lume feminină înconjurată de estetic, formată din micile și marile nostalgii ale copilăriei, ale adolescenței și doruri, apar relații frânte, visuri destrămate, o inocență furată, „dragul” absent. Pare să fie un cânt dedicat absenței și chemării, al nădejdii și al binelui autentic, al miresei în așteptarea mirelui ei. Într-adevăr un marș nupțial, o încununare a tuturor valorilor uniunii cuplului heterosexual. Există un paradis, în acest paradis totul se întâmplă într-o îndelungă și neobosită luminiscență corporală, dar între actanți antagonici: „Io-s fix ca vasu-acela:/ obrazul de sticlă/prin care s-arată/ rădăcinile celor doi iriși/ exact ca-n ceasul din turn/ în capul podului/ lângă apă./ Tu ești altfel/ în fiece clipă în alt fel/ îți învolburezi vorbele/ și tălpile tale prind zdravăn/ între degete lutul de-acasă./ Eu casă n-am”(POJGHIȚĂ, p.93)
Reclamă
Poemele Monicăi Rohan ar lăsa impresia unei naivități aproape de fetiță, și asta numai dacă nu ar plusa cu luciditatea vorbind în termeni de putere și vindecare, și de iluzii deșarte: „Și-uite-așa rămân vlăguită/ fără ochii în care visam/ bolta cu stelele” (SINCOPĂ, p. 8). Ritmul este specialitatea poetei și sacrifică orice tipar de scriere contemporană pentru a-l menține. Mizează pe o lirică simplă, clasică în sinea sa, pledează pentru manierism și rămânerea în anumite forme. Scrie 131 de pagini, unele dintre ele de o mare finețe discursivă, și se arată nesupusă din când în când în anumite versuri: „Azi voi deschide ușa./ Azi voi ieși să-mi cumpăr/ un set de agrafe” (M-AM ÎNCHIS ÎN ODAIE, p. 37), acesta este maximumul de rebeliune (pe care formulat în mod caraghios de sincer și-l poate permite o femeie fără să fie suspectată).
HaltaTerra este într-adevăr o haltă cum ni se explică pe paginile 127-129, o haltă inventată, un prototip care definește toate haltele posibile. Singura, unica valabilă este cea care marchează destinația Terra. Elemente de realism magic își fac loc între elemente de realism și nu surprinde cu nimic, limbajul oricum ludic și construcția poemelor presupune și astfel de evadări (nu neapărat, dar aici se contopesc impecabil). Poetă cu școală care știe unde să pluseze, până unde naivitățile sunt embleme și de unde ele ar putea deveni ineficiente. Căci naivitatea este falsa pudoare, excesul de cereri refuzate, respinse. Dragostea imposibilă este coeficientul de bază al ecuației cu multe necunoscute, în primul rând lipsa de control asupra „Zburătorului”, personajul fermecat, care vine-pleacă, pleacă și nu se mai întoarce: „Știu că nu te mai întorci./ Știu că nimic nu revine./ În odaie miros de frunze…/ și lemne ude pe plită…/ bunica buchisind din cartea uzată.” (NIMIC NU REVINE, p. 33).
Poezia din acest volum este dezinvoltă fără să fie hâdă, este vulnerabilă, fără să fie vulgară, iubirea este tema predominantă, dar o iubire unilaterală înfocată, care presupune un carusel de emoții dificil de gestionat liric, pretinde curaj din plin (și există!), revendică apariția și prezența implicit a fermecătorului referent lipsă. Îl cunoaștem din vocea înregistrată a eului liric aici, un eu liric care nu suportă cu prea multă toleranță tăcerea, căci pare că tăcerea ar fi opusul puterii și puterea nu se poate obține decât prin rostire, deci cine refuză rostirea, refuză puterea, cine refuză prezența, ocolește confruntarea directă cu fericirea sau cu nefericirea, cu multitudinea de consecințe faste sau nefaste.
Recomand spre lectură această carte mai ales tinerilor, pentru că este o carte care pare desprinsă din etapa adolescenței cu problema predominantă a abandonului și a refuzului de a avea un dialog interuman în cadrul așa zisei relații creionate în lirica, relația SF, dar idealul. Se lucrează, din ceea ce observ aici, cu arhetipul idealizării a orice, de la viața în singurătate și până la protagonistul din cadru. Această bornă absolută care inhibă transformarea sentimentelor și a persoanei, blochează evoluția. Poezia expresionistă pare soră cu poezia Monicăi Rohan, pentru că cel mai probabil se percepe frumusețea ca pe o posibilă unealtă de salvare a lumii. Cuplul este o lume micro, această lume micro este alimentată de viziunea poetei, de expectanțe și de probabilități. Nu cred că ar trebui neapărat să citească cei foarte inițiați într-ale liricii această carte, deoarece, poate să îi dezamăgească, cei mai tineri pot învăța că se poate scrie și așa poezia cu condiția să fii din punct de vedere intelectual la nivelul autoarei cărții HaltaTerra, adică backgroundul cultural, manevrele stilistice și discursive au salvat această carte de la eșecul care ar fi putut fi și nu e, dimpotrivă.
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
