Reclamă
Cu aproape două secole înainte de dominația familiei Bush în politica SUA, pentru prima dată în istorie, un fiu al unui fost președinte american ajungea, în 1825, la Casa Albă.
Născut pe 11 iulie 1676, John Quincy Adams, alias Bătrânul Elocvent, al șaselea președinte al Statelor Unite, între 1825 și 1829, era fiul cel mare al celui de-al doilea președinte al SUA, John Adams.
Reclamă
Copil foarte dotat intelectual, John Quincy, în 1781, la vârsta de 14 ani, l-a însoțit pe Francis Dana, trimisul Statelor Unite în Rusia, în calitate de secretar privat și interpret de franceză.
Sortit de mic unei cariere politice de succes, viitorul președinte nu a avut prea multe bucurii în viața de familie, ba a avut parte de destule nenorociri.
S-a căsătorit la Londra în 1797 cu Louisa Catherine Johnson, fiica consulului Statelor Unite ale Americii Joshua Johnson.
O întâlnise pentru prima dată când avea 12 ani, iar tatăl său era ambasador în Franța. Mireasa avea o sănătate fragilă, suferind de migrene și leșinuri. Însă, s-a dovedit a fi o gazdă amabilă, care cânta musafirilor la harpă, citise literatura greacă, franceză și engleză. Însoțindu-și soțul în diferitele sale misiuni în Europa, a ajuns să fie considerată una dintre cele mai umblate femei din timpul ei.
Louisa nu a fost, totuși, prima dragoste a lui Adams. Când avea 14 ani, se îndrăgostise de o actriță pe care a văzut-o cântând în Franța și, ani de zile după aceea, a mărturisit el, ea era în visele lui. La vârsta de 22 de ani, s-a îndrăgostit până peste cap de o anume Mary Frazier, dar a fost descurajat să se căsătorească cu ea de către mama lui, care a insistat că nu poate întreține o soție.
În cele din urmă, Adams a înțeles că, însurându-se cu o moștenitoare bogată precum Louisa Johnson, se putea bucura de mult timp liber pentru a urma cariera de scriitor pe care și-o dorea. Dar – ghinion! – familia soției a dat faliment la doar câteva săptămâni după nuntă.
Căsnicia a avut multe momente furtunoase.
John Quincy era rece și adesea deprimat și a recunoscut că adversarii săi politici îl considerau un „mizantrop sumbru” și „sălbatic nesocial”. Se spune că și soția lui a regretat căsătoria. Pierderea a doi fii la vârsta adultă – și a unei fiice în copilărie – au accentuat tensiunile dintre soț și soție.
Fiul cel mare, George Washington Adams, a fost un împătimit al jocurilor de noroc, afemeiat și alcoolic, care s-a sinucis prin înec. Al doilea fiu, John Adams al II-lea, a fost alcoolic. Este singurul fiu al unui președinte care s-a căsătorit la Casa Albă. Un al treilea fiu, Charles Francis Adams, a reparat onoarea familiei fiind ales în Camera Reprezentanților și servind ca ambasador al Statelor Unite în Anglia în timpul războiului civil american.
Înainte de Casa Albă
În anii săi pre-prezidențiali, John Quincy a fost unul dintre cei mai mari diplomați ai Americii, formulând, printre altele, ceea ce a ajuns să fie numită Doctrina Monroe, iar în anii săi post- prezidențiali, în calitate de congresman, între 1831-1848, a condus lupta împotriva extinderii sclaviei.
Copil al Revoluției Americane
John Quincy Adams a venit pe lume în timp ce străbunicul său matern, John Quincy, timp de mulți ani membru proeminent al legislativului din Massachusetts, o părăsea. În memoria acestuia i s-a dat prenumele.
A crescut ca un copil al Revoluției Americane. A urmărit bătălia de la Bunker Hill de pe Penn’s Hill și a auzit tunurile bubuind peste Golful Back din Boston. Tatăl său, John Adams, la acea vreme delegat în Congresul Continental, și mama sa, Abigail Smith Adams, au avut o influență puternică asupra educației sale, după ce războiul l-a privat de singurul său profesor de la școală. În 1778 și din nou în 1780, băiatul și-a însoțit tatăl în Europa. A studiat la o școală privată din Paris în anii 1778–79 și la Universitatea din Leiden, Țările de Jos, în 1780. Astfel, la o vârstă fragedă, a dobândit o cunoaștere excelentă a limbii franceze și în mai mică măsură a olandezei.
În 1780 a început să țină în mod regulat un jurnal, care este o mărturie importantă a faptelor sale și ale contemporanilor săi în următorii 60 de ani de istorie americană. Plin de sine, la fel ca majoritatea clanului Adams, el a declarat odată că, dacă jurnalul său ar fi fost și mai bogat, ar fi putut deveni „pe lângă Sfintele Scripturi, cea mai prețioasă și mai valoroasă carte scrisă vreodată de mâini omenești”.
Cum spuneam, în 1781, la vârsta de 14 ani, l-a însoțit pe Francis Dana, trimisul Statelor Unite în Rusia, în calitate de secretar privat și interpret de franceză. Dana, după ce a zăbovit mai mult de un an la Sankt Petersburg, nu a fost primit de guvernul rus, așa că, în 1782, Adams, întorcându-se prin Scandinavia, Hanovra și Țările de Jos, s-a alăturat tatălui său la Paris.
Acolo a acționat, într-un mod informal, ca secretar suplimentar al comisarilor americani în negocierea Păcii de la Paris, care a încheiat Revoluția Americană.
În loc să rămână la Londra cu tatăl său, care fusese numit ambasador al Statelor Unite la Curtea St. James, el a ales să se întoarcă în Massachusetts, unde a urmat studiile la Harvard College, absolvind în 1787.
Apoi a urmat dreptul la Newburyport sub tutelă lui Theophilus Parsons, iar în 1790 a fost admis în baroul din Boston. A scris o serie de articole pentru ziare în care a contestat unele dintre doctrinele din Drepturile Omului de Thomas Paine. Apoi, a susținut cu pricepere politica de neutralitate a administrației George Washington, în timp ce aceasta s-a confruntat războiul care a izbucnit între Franța și Anglia în 1793.
Aceste articole au fost aduse în atenția președintelui Washington și au dus la numirea lui Adams ca ambasador al SUA în Țările de Jos, în mai 1794.
Haga era atunci cel mai bun post diplomatic de informare din Europa despre Războiul Primei Coaliții împotriva Franței revoluționare. Informările oficiale ale tânărului Adams către secretarul de stat și scrisorile către tatăl său, care era atunci vicepreședinte, au ținut guvernul bine informat cu privire la activitățile diplomatice și războaiele de pe bătrânul continent și despre pericolul care-l reprezenta pentru SUA eventuala implicare în vortexul european.
Aceste scrisori au fost citite și de președintele Washington. Unele dintre frazele lui au apărut în Discursul de rămas bun al lui Washington din 1796. În același an, Washingtonul, care ajunsese să-l considere pe tânărul Adams drept cel mai abil diplomat din serviciul extern, l-a numit ministru în Portugalia, dar, înainte de plecare, tatăl său a devenit președinte și a schimbat destinația tânărului diplomat în Prusia.
În timp ce se afla la Berlin, Adams a negociat, în 1799, un tratat de prietenie și comerț cu Prusia. Rechemat de la Berlin de către președintele Adams după alegerea lui Thomas Jefferson ca președinte, în 1800, a ajuns la Boston în 1801 și în anul următor a fost ales în Senatul din Massachusetts.
În 1803, legislativul din Massachusetts l-a ales membru al Senatului Statelor Unite.
Ruperea de federaliști
Până în acest moment, John Quincy Adams era considerat ca aparținând Partidului Federalist, unde era privit ca fiind fiul tatălui său, de către adepții lui Alexander Hamilton și de către grupurile reacționare, și, în curând, s-a trezit practic neputincios ca membru nepopular al unei minorități nepopulare.
De fapt, el nu a fost niciodată un om de partid. De-a lungul vieții, aspirând mereu la un serviciu public superior, s-a considerat un „om al întregii mele țări”. Adams a ajuns la Washington prea târziu pentru a vota pentru ratificarea tratatului de cumpărare a Louisianei, căruia i s-au opus ceilalți senatori federaliști, dar a anunțat că ar fi votat pentru achiziție.
În 1808, a participat la Congresul republicanilor care l-a nominalizat pe James Madison pentru președinție. În 1809, președintele Madison l-a trimis pe Adams în Rusia pentru a reprezenta Statele Unite la curtea țarului Alexandru I. A ajuns la Sankt Petersburg în momentul important din punct de vedere psihologic când țarul se hotărâse să se rupă de Napoleon. El a urmărit și a informat despre invazia Rusiei de către Napoleon, retragerea finală dezastruoasă și destrămarea Marii Armate a Franței.
La izbucnirea războiului dintre Statele Unite și Anglia în 1812, se afla încă la Sankt Petersburg. În septembrie, guvernul rus a sugerat că țarul era dispus să acționeze ca mediator între cei doi beligeranți. Madison a acceptat rapid această propunere și i-a trimis pe Albert Gallatin și James Bayard să-l ajute pe Adams, dar Anglia nu a fost de acord cu propunere țarului. Totuși, în august 1814, cei trei, împreună cu Henry Clay și Jonathan Russell, au început negocieri cu englezii, care au dus la semnarea Tratatului de la Gent, la 24 decembrie a acelui an.
Adams a vizitat apoi Parisul, unde a asistat la întoarcerea lui Napoleon din Elba, iar apoi a mers la Londra, unde, împreună cu Clay și Gallatin, a negociat o „Convenție pentru reglementarea comerțului și navigației”. Curând după aceea, a devenit ambasador al Statelor Unite în Marea Britanie, așa cum fusese tatăl său și după cum urma să fie fiul său, Charles Francis Adams. S-a întors în Statele Unite în vara lui 1817 pentru a deveni secretar de stat în cabinetul președintelui James Monroe. Această numire s-a datorat în primul rând experienței sale diplomatice, dar și dorinței președintelui de a avea un cabinet bine echilibrat, în ceea ce avea să se numească Epoca Bunelor Sentimente.
În calitate de secretar de stat, Adams a jucat rolul principal în achiziția Floridei. A fost responsabil pentru ideea extinderii graniței de nord a țării spre vest de la Munții Stâncoși la Pacific – considerată o lovitură diplomatică de geniu.
Președinția și ceartă cu Jackson
Pe măsură ce cel de-al doilea mandat al președintelui Monroe se apropia de sfârșit în 1824, secretarul de stat John Quincy Adams, secretarul de război John C. Calhoun și secretarul Trezoreriei William H. Crawford aspirau să-i succedă.
Henry Clay, președintele Camerei, și generalul Andrew Jackson erau, de asemenea, candidați. Calhoun a fost nominalizat pentru vicepreședinție. Jackson a primit 99 de voturi electorale pentru președinție, Adams 84, Crawford 41 și Clay 37. Pentru că nimeni nu avea majoritate, decizia a fost luată de Camera Reprezentanților, care s-a limitat în alegerea sa la cei trei candidați care au primit cel mai mare număr de voturi.
Clay, care de ani de zile nu-l suferea pe Jackson, și-a folosit influența pentru Adams, a cărui alegere a fost astfel asigurată la primul scrutin. Câteva zile mai târziu, Adams i-a oferit lui Clay postul de secretar de stat, lucru pe care acesta l-a acceptat. Susținătorii lui Jackson au acuzat un „târg corupt” și au transformat mandatul lui Adams într-o campanie de patru ani pentru a câștiga pentru liderul lor ceea ce ei considerau drept locul său de drept, președinția.
Până la acel moment, cariera lui Adams a fost un succes aproape uniform, dar președinția sa (1825–29), în timpul căreia țara a prosperat, a fost în cele mai multe privințe un eșec politic din cauza opoziției virulente a jacksonienilor. În 1828, Jackson a fost ales președinte în locul lui Adams, cu 178 de voturi electorale față de 83. În timpul administrației lui Jackson s-au dezvoltat diferențe ireconciliabile între adepții săi și cei ai lui Adams, aceștia din urmă devenind cunoscuți sub numele de Republicanii Naționali, care, împreună cu antimasonii, au fost precursorii Whigilor.
Antipatia intensă a lui Adams față de Jackson și ceea ce reprezenta el a rămas de neclintit. Când Harvard College, în 1833, i-a acordat lui Jackson o diplomă onorifică, Adams a refuzat să participe la ceremonie. El a mărturisit că „nu va fi prezent pentru a asista la rușinea de a conferi cele mai înalte onoruri unui barbar care nu putea scrie o propoziție și cu greu își putea scrie propriul nume”. Adams se retrăsese în viața privată în 1829, în orașul Quincy din Massachusetts, dar numai pentru o scurtă perioadă.
În 1830, susținut în mare măsură de membrii mișcării antimasonice (o forță politică formată inițial în opoziție cu masoneria), a fost ales membru al Camerei Reprezentanților naționale. Când i s-a sugerat că acceptarea acestei poziții ar fi degradantă pentru un fost președinte, Adams a răspuns că nicio persoană nu poate fi jignită slujind poporului ca reprezentant în Congres. A slujit în Camera Reprezentanților din 1831 până la moartea sa, în 1848. Dar nu a renunțat la speranța unei realegeri ca președinte – fie ca nominalizat al Partidului Antimasonic (în care a fost foarte activ atâta timp cât Partidul a avut perspective politice) sau a Partidului Național Republican sau a unei uniuni a ambelor sau chiar a Partidului Whig. Treptat, aceste speranțe s-au stins.
Poate cel mai dramatic eveniment din viața lui Adams a fost sfârșitul lui. La 21 februarie 1848, pe când protesta împotriva onorării de către Congres a generalilor care câștigaseră ceea ce Adams considera un „cel mai nedrept război”, cu Mexic, a suferit un accident vascular cerebral, a căzut inconștient pe podeaua Camerei și a murit două zile mai târziu în clădirea Capitoliului.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
