Nikos Kazantzakis, spiritul Cretei

S-a născut la 18 februarie 1883 la Heraklion, în vremurile acelea pe teritoriul Imperiului Otoman și a intrat în nemurire la 26 octombrie 1957 la Freiburg, în Germania.

La Heraklion aeroportul orașului îi poartă numele, iar pe mormântul lui este scris un epitaf care, în câteva cuvinte, cuprinde întreaga istorie a Cretei: „Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber.”

Nikos Kazantzakis, prietenul bun al lui Panait Istrati, a fost un cretan autor de poeme, eseuri, romane și jurnale de călătorie, cu siguranță cel mai mare, cel mai important, cel mai tradus scriitor grec al veacului trecut. Pentru a deveni cu adevărat celebru a fost nevoie de filmul ,,Zorba Grecul”, realizat în 1964 și având la bază romanul omonim al lui Kazantzakis.

A fost un rebel, în permanență în conflict cu politicienii greci, și-a scris părerile cu curaj, fiind, asemenea lui Istrati, cucerit de ideile de stânga de la începutul de secol XX. În timpul vieții, asemenea profeților biblici, a avut mai mult succes, mai multă audiență în afara granițelor elene, fiind de câteva ori în anticamera Premiului Nobel pentru Literatură.

Viața: ,,Nu sper nimic. Nu mă tem de nimic, sunt liber. ”

A venit pe lume în familia unui agricultor cretan, primul dintre cei patru copii ai lui Mihalis. Când cretanii se răscoală împotriva ocupanților turci, familia se refugiază în insula Naxos din Egee pentru doi ani, perioada cuprinsă între 1897 și 1899.

Nikos se înscrie la cursurile colegiului francez ce funcționează pe insulă și timp de doi ani studiază coordonat de la catedră de călugări franciscani. Aprofundează franceza și italiana și devine un pasionat al lecturii prin intermediul căreia civilizația occidentală îi devine familiară. Când, după cei doi ani, revine în Creta natală, își continuă studiile la gimnaziul din Iraklion, studiind, mai târziu, dreptul la Atena.

Debutul literar vine în 1906, când scrie și publică în revista ,,Pinakothiki”, sub pseudonimul Karma Nirvami, eseul ,,Boala veacului”. Folosește același pseudonim și la publicarea primului volum, ,,Șarpe și crin”, de fapt o nuvelă mai mare, de nouăzeci și cinci de pagini, în care criticii au simțit influențele lui D’Annunzio. Un an mai târziu semnează cu numele Akritas cronici zilnice în cotidianul atenian ,,Akropolis”. Boemul Nikos Kazantzakis este frate cu sărăcia, își câștigă existența doar prin scris, alături de Grigorios Xenopoulos și Kostis Palamas, camarazii lui de condei. Scrie febril, textele lui apărând în paginile a nenumărate publicații ale acelor ani. Opera lui pare azi nemărginită, dacă ne gândim și la volumele de impresii de călătorie, în cea mai mare parte textele scrise în primii ani rămânând în paginile ziarelor.

În dramaturgie nu a avut succes. Piesa ,,Se crapă de ziuă”, deși a fost premiată la un concurs dramatic și pusă în scenă la teatrul Athineon din capitală, nu a atras simpatia publicului, iar criticii scriau că tragediile lui, în versuri sau în proză cu ritm, cu subiecte antice sau bizantine au o valoare literară imensă, însă par compuse mai mult pentru a fi citite decât pentru a fi jucate. Textele lui dramatice rămân deci în istoria literaturii, dar în istoria teatrului nu au o importanță mare.

La 1 octombrie 1907 îl regăsim la Paris, unde se dedică, timp de doi ani, studiilor de specializare în Drept. La Collège de France urmărește cursurile ținute de Henri Bergson, a cărui concepție filozofică îi va marca profund opera și viața.

În perioada martie-aprilie a anului 1909 face prima călătorie în Italia, țară unde va reveni apoi foarte des. Un an mai târziu se stabilește la Atena, unde publică tragedia ,,Meșterul”, o adaptare a unei legende populare în care criticii au simțit influențe din Nietzsche, frumos împletite cu trăiri personale. Premiată la un concurs dramatic, piesa va fi pusă în scenă în 1916. Trăiește încă din scris, traducând pentru editura ateniană ,,Fexi” cărți de filozofie sau știință. Un an mai târziu, în 1911, se căsătorește, la Iraklion, cu Galatea Alexiou, de asemenea poetă, prozatoare, dramaturg, un nume care își va găsi locul în istoria literaturii din Grecia. Căsnicia celor doi, atât de diferiți din toate punctele de vedere, doi oameni cu firi și idei contrastante, va fi ca epopeea unei corăbii pe o mare frământată de furtuni și va eșua în 1926, printr-un divorț răsunător. Treizeci și unu de ani mai târziu Galatea va publica romanul capodoperă ,,Oameni și supraoameni” în care va descrie anii trăiți alături de vulcanicul Nikos Kazantzakis.

Se înscrie ca voluntar în armată pentru a servi în războaiele balcanice, este angajat apoi al biroului special al primului-ministru, Eleftherios Venizelos. Îl va marca profund întâlnirea cu Anghelos Sikelianos (1884-1851), personalitate de prim rang a literaturii elene, cei doi rămânând prieteni pentru toată viața.

Între 1916 și 1917 Nikos Kazantzakis trăiește o aventură care va sta la baza romanului ,,Zorba Grecul”. Îl întâlnește pe Gheorghios Zorbas la Muntele Athos și încearcă apoi să exploateze o mină de lignit la Prastova, în sudul Peloponesului. Zorbas era un om simplu, din popor, cu rădăcini la Halkidiki, un idealist unic, care a reușit să îl atragă pe scriitorul cretan într-o aventură care va deveni peste trei decenii sufletul celui mai cunoscut și mai tradus roman al lui Kazantzakis. Există și azi câteva frânturi din minunata corespondență dintre cei doi camarazi ce nu au reușit să se îmbogățească de pe urma mineritului dar au aprins un far în literatură.

Pe lângă ,,Zorba Grecul”, Kazantzakis a scris și alte romane de succes, precum ,,Hristos răstignit a doua oară”, ,,Raport către El Greco”, ,,Ultima tentație a lui Hristos” sau ,,Fratricizii”. S-au scris recenzii uimitoare despre operele lui, critici de seamă evidențiind stilul inconfundabil al cretanului, iar ziarele de specialitate din lumea toată întrecându-se în elogii.

,,The New York Times” scria despre ,,Zorba Grecul”: „O călătorie palpitantă în universul însorit al spiritului omenesc. O capodoperă fără vârstă, asemenea Odiseei.”

Kazantzakis și Istrati. Heraklionul de azi

În 1927 Nikos, adept și propagandist al ideilor de stânga, ajunge în Uniunea Sovietică, alături de românul Panait Istrati. Aici, bolșevicii le înfățișează numai luminile socialismului. Cei doi, mai ales Istrati, văd și umbrele însă, luând Uniunea Sovietică la pas, amestecându-se cu oamenii oamenii simpli, ascultând și confesiuni în șoaptă ale căror mesaje diferă de discursurile grandioase ale politicienilor sovietici.

Peste ani, în paginile celui mai important roman al său, Kazantzakis va descrie personajul principal astfel:

,,Fața lui Zorba era măcinată era plină de zbârcituri, măcinată, roasă parcă de vijelii și ploi. O impresie de lemn muncit și chinuit. O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati.”

Centrul istoric al orașului Heraklion este înconjurat de zidurile de apărare ale vechii cetăți medievale. Azi este o frumoasă promenadă, amenajată cu spații verzi, cu locuri în care pot face mișcare atât localnicii cât și turiștii. În zona Bastionului Martinengo, cel mai înalt punct al vechilor fortificații venețiene, veți putea vedea un parc și un stadion. Apropiindu-vă, este imposibil să nu remarcați monumentul funerar simplu: o cruce de lemn, o placă pe care este scris următorul epitaf:

,,Nu sper nimic. Nu mă tem de nimic. Sunt liber!”

Acolo este scrisă, în câteva cuvinte simple, esența spiritului Cretei și acolo se odihnește, pentru totdeauna, marele Nikos Kazantzakis.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa

Recomandări autor