O crimă împotriva sufletului. Când francezii au crezut că Presa lor este în sfârșit liberă

În urmă cu peste o sută patruzeci de ani, în Franța a fost promulgată o legislație majoră pentru democrație: legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei, în vigoare și astăzi cu excepția unor modificări minore. Această lege s-a înscris într-o succesiune istorică de extindere a democrației și libertăților conduse de guvernele republicane „oportuniste” din anii 1880: legea din 30 iunie 1881 care permitea adunări publice fără autorizație, pe simpla declarație prealabilă; legea din 4 martie 1882 care dădea tuturor consiliilor municipale dreptul de a-și alege primarul, sau chiar legea din 21 martie 1884 de stabilire a libertății de asociere.

Textul din 29 iulie 1881 despre libertatea presei apare ca o consacrare a acestor „victorii” ale democrației. Pentru că, dacă această libertate era deja recunoscută în articolul 11 ​​din Declarația Drepturilor Omului și al Cetățeanului din 26 august 1789, ea fusese adesea subminată de la Revoluție.

Legislația adoptată în subordinea ministeriatului lui Jules Ferry impunea respectarea unui cadru legal oricărei publicații, precum și expunerii publice, comercializării și vânzării. Articolul 1 al acesteia prevede că „tipografiile și librăriile sunt gratuite”. Pentru a ajunge acolo, drumul a fost lung și punctat de fluxuri și refluxuri. Libertatea de exprimare a fost percepută ca un pericol de către toate regimurile politice și de către Biserică. De când cu inventarea tiparului de către Gutenberg a dus la multiplicat cărți, ziare, pamflete și ilustrații de tot felul… Din timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea, cardinalul Richelieu a organizat o monitorizare sistematică a publicațiilor pentru a interzice sau a stopa proliferarea scrierilor ostile puterii.

Cenzorii

Sub numele de Librairie, un serviciu de o sută de cenzori a funcționat până la Revoluție pentru a se asigura că religia, morala, statul, regele, guvernul sau „patrioții” nu sunt huliți. Asta, cu mai mult sau mai puțină eficiență pentru că autorii își aveau adesea lucrările publicate în străinătate și le distribuiau în secret. Înșiși cenzorii au făcut aranjamente. Cel mai faimos director al Bibliotecii (1750-1763), Malesherbes, credea, de altfel, că „un om care nu citise decât cărți publicate cu aprobările exprese ale guvernului, așa cum prevedea legea, va fi înapoiat față de contemporanii săi aproape un secol”.

Totul s-a schimbat odată cu Revoluția.

Apar peste 1300 de ziare și gazete, adesea efemere. Dar libertatea presei poate fi proclamată, dar nu este întotdeauna respectată, așa cum arată sechestrarea Le Vieux Cordelier a lui Camille Desmoulins sau cea a Le Tribune du peuple a lui Gracchus Babeuf, precum și întemnițarea sau execuția jurnaliștilor. După zece ani de revoluție, Primul Consul Bonaparte a restabilit cenzura la 17 ianuarie 1800. Numărul ziarelor a fost limitat la unsprezece și a fost redus în continuare la patru în 1811. Supravegherea ziarelor nu s-a relaxat odată cu căderea lui Napoleon I, în ciuda articolului 8 din Carta Constituțională din 1814, care recunoștea libertatea presei și, în ciuda lui Chateaubriand: „Cu cât pretindeți mai mult să controlați presa, cu atât explozia ei va fi mai puternică. . Deci trebuie să te hotărăști să trăiești cu ea”.

Fără libertatea presei, o revoluție!

Punctul culminant al represiunii a venit atunci când, în 1830, Carol al X-lea a semnat cele patru ordonanțe de la Saint-Cloud, dintre care prima a suspendat din nou libertatea presei. Această măsură este declanșatorul celei a Treia Glorioase Revoluții. Revoluția a dus la înlocuirea foarte autoritarului Carol al X-lea cu vărul său, liberalul Louis-Philippe. Noua Cartă Constituțională prevedea că „francezii au dreptul de a publica și de a-și tipări opiniile, în conformitate cu legile” și restabilea „libertatea presei”. Dar această îmbunătățire s-a dovedit a fi de scurtă durată deoarece atacul lui Fieschi asupra lui Louis-Philippe din 28 iulie 1835 a oferit autorităților posibilitatea de a lua măsuri împotriva presei prin „legea necinstită” din 9 septembrie 1835. În acel moment, satiriștii descriau cenzura ca pe o bătrână care ține în mână foarfece uriașe și le-au poreclit „Anastasia” (foto).

Presa nu este singura formă de exprimare victimă a cenzurii. Operele literare sunt și ele  în vizorul poliției și justiției. În 1857, trei scriitori, Gustave Flaubert, Charles Baudelaire și Eugène Sue au fost duși în fața instanțelor. Ceea ce l-a făcut pe Flaubert să spună: „Cenzura orice ar fi, mi se pare o monstruozitate, ceva mai rău decât omuciderea: atacul asupra gândirii este o crimă împotriva sufletului”. Liberalizarea regimului din anii 1860 a dus la Epoca de Aur a presei sub cea de-a Treia Republică, care a fost amplificată de legea din 29 iulie 1881.

Libertate precară, noi provocări

Capriciile politicii și istoriei vor duce totuși la revenirea cenzurii. Este „înghesuirea” denunțată de Le Canard Enchaîné în timpul Primului Război Mondial. Cenzura revine și ea, mai serios, sub ocupația germană, în sfârșit din nou în timpul războiului din Algeria. Legea Pleven din 1 iulie 1972, referitoare la lupta împotriva rasismului, creează o nouă infracțiune și permite asociațiilor să introducă acțiuni civile, ceea ce va da naștere la o serie de abuzuri. Legea Gayssot din 13 iulie 1990 pedepsește negarea Holocaustului. Apariția internetului și a rețelelor sociale dă naștere în sfârșit la noi „adaptări” ale legii cenzurii…

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa