Reclamă
Aș vrea să spun că în ultima vreme am citit o carte mai frumoasă și mai în asentimentul inimii mele, dar nu s-a întâmplat. Oana Tudoran, Hotel Resort (Casa de pariuri literare, 2019) a scris-o și ne-a oferit-o, nouă, celor avizi să umplem golurile cu care ne confruntăm în perioada asta. Astăzi voi recunoaște că scriu emoțional despre pasajele lirice care mi-au marcat memoria pentru totdeauna, și care m-au făcut să mă gândesc să reiau și eu notațiile de jurnal. Când am luat cartea în mână m-am gândit la Hotel Sud No. 2 a lui Miki Vieru (Aureo, 2017) pentru că pare că ceea ce unește aceste două cărți de dată recentă, e tema titlului. Un hotel în jurul căruia toate personajele își petrec existența, fiecare dintre aceste personaje este o lume, o imensitate, un izvor de poezie și confesiuni, se intersectează, dar nu par să aibă viziuni comune și nici măcar relații.
Ca gen literar să numim hibrid cartea de față, asta pentru că depinde din ce punct de vedere privim. Ca timp de expunere, văd mici povestioare, există segmente teatrale, notații de jurnal, are narativitate, descrieri extrem de poetice, analiză în detalii. Mizează pe decoruri și starea emoțională a personajelor, este o carte care nu s-ar fi susținut fără personaje, căci mi se pare că monologul este exponatul excepțional în materie de expunere. Notațiile de jurnal sunt copleșitoare și vom consemna aici unul dintre acestea pentru a observa limbajul și forța descriptivă:
Reclamă
„Jucându-ne, ți-am cunoscut inima și m-am bucurat pe ascuns. Zilele au trecut așa cum trec zilele aici, aproape identice, lente și obositoare, iar tu mi-ai apărut în fața ochilor, ai spart linia orizontului cu trupul tău neînfricat. Sfială este numai în ochii mei când te privesc. Îți simt căldura când mă așez lângă tine, e vară și o simt totuși, e diferită de căldura nisipului prin faptul că are umiditate în ea, e diferită de căldura soarelui pentru că se poat găsi și în întuneric, e diferită de căldura mea prin mirosul specific. Jucându-ne, ți-am cunoscut sufletul iar culorile tale s-au aprins de parcă te-aș fi privit prea mult timp, dar am închis ochii ca să-mi aduc aminte de mine, totuși te ating în continuare, dovada incontestabilă a prezenței tale fizice, poate că e mai bine să știu că îți crește părul în timp ce vorbim, că picioarele îți sunt din ce în ce mai aspre, că pielea călcâielor are consistența pietrei cu care îți cureți călcâiele, că mănânci prea multe scoici, că dormi prea mult, dar sufletul tău e sufletul tău, și eu l-am cunoscut, și ce mai poate fi zis, ce mai poate fi gândit, ce mai poate fi făcut acum, în afară de dansul ăsta, în afară de masa asta cu picioare scurte, în afară de cireada asta cu cai sălbatici care se aleargă prin apă?” (Dintr-un jurnal găsit pe plajă, pp. 70-71)
Parcurgând întreaga poveste, are sens, deși fragmentată, oarecum haotică, nedisciplinată, neconvențională, anarhică, găsesc a o defini ca odă adusă dragostei, unde, numai „femeia cu niquab” aste singuratică și doarme singură în cearceafurile ei, însă o vizitează fără să știe în somnul ei un băiat care îi lasă niște lucruri personale scăpate afară în nisipul jilav. Ea nu știe nimic despre toate acestea. Poate ca simbol că și atunci când suntem singuri cineva ne poartă grija, grija față de noi și indirect față de lucrurile pe care dacă le pierdem ni le înapoiază. Personajele care animă cartea de față: C.T., Kostea, Gorilă și Alex, Gul, Zymbyl etc. înseninează fundalul pe care se vor concretiza acțiunile, că cineva pune masa pe plajă, un altul se alipește de o iapă căreia îi expune atașamentul său, sau că altcineva caută să măsoare umiditatea nisipului și altcineva oferă meditații unor copii.
Există noțiunea de secret conotată aici în sensul cel mai concret și de fapt secretele acestor personaje sunt atât de naive încât aproape că nu pot fi numite secrete, dar probabil că se referă la genul de secrete ale inimii, anumite taine pe care nu le vor împărtășite nimănui, pentru că expunerea unor informații de natură personală presupun de cele mai multe ori și niște riscuri, iar amintirile sunt prelucrate ca pe niște bijuterii: „Când am intrat atunci în casă, am auzit o izbitură din sufragerie, apoi o alta, apoi ușa s-a deschis și cea mică a luat-o la fugă pe lângă mine, îmbrăcată în pijamaua de vară, sărea câte două scări deodată în papuci, și eu tot ce puteam să fac era să mă uit după ea, mai întâi, apoi să-i ascult tălpile cum se înfig în beton, când am auzit ușa blocului trântită, am început să mă descalț, mi-am pus servieta pe fotoliul din hol și, cu șapca în mână am intrat în sufragerie. Era atât de liniște încât am știut că ceva e diferit, televizorul era rece, pe masa de cafea erau aliniate paharele de suc de ieri, cu diverse cantități de suc în ele, cu diverse cantități de suc în ele, iar coliva canarului – goală, slavă domnului, era trântită între canapea și biblioteca mică, într-o baltă ciudată de apă, semințe și frunze de salată. Am ridicat colivia în timp ce căutam cu privirea telecomanda. (p. 138) Vedem că predomină metoda de scriere descriptivă și că Oana Tudoran recurge la toate căile emoționale și psihologice ale ființei umane pentru a realiza una dintre cele mai impresionante cărți, cu fundament benefic, pozitiv, propovăduind iubirea, aducând lectorii pe calea uitată, înspre recuperarea umanului din planul real în care se trăiește atât de divers pe diverse continente, iar a-ți manifesta sentimentele în unele dintre locurile de pe pământ presupune și un soi de religiozitate, dar și un respect extrem pentru femeie în mod special. Ce mai rămâne din noi în mijlocul pandemiei, dar ce suntem noi în afara Hotel (ului) Resort?
Găsiți cartea hotel resort aici!
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
