Reclamă
La 24 februarie anul trecut, după ce Covid a dispărut de pe prima pagină a ziarelor, ca urmare a coincidenței cu evenimentul din luna precedentă al Forumului Economic Mondial de la Davos, presa mainstream a trecut la următorul subiect, intervenția militară a Rusiei în Ucraina.
„Invazia neprovocată” și „agresiunea rusă” aveau să înlocuiască măștile și vaccinurile ca fiind noile teme de discuție ale mass-mediei după acea dimineață de februarie, precum și portretizarea președintelui rus Vladimir Putin ca fiind un personaj negativ, un nebun care trebuia confruntat pentru ca nu cumva restul Europei să cadă în curând sub ocupația militară rusă.
Reclamă
Ca răspuns, ar urma să aibă loc sancțiuni de amploare care să vizeze Moscova și expulzări masive de diplomați ruși din Occident, precum și interzicerea unor instituții media rusești, cum ar fi RT și Sputnik. Atleții ruși ar fi, de asemenea, excluși de la evenimente sportive majore, cum ar fi Cupa Mondială FIFA de anul trecut, iar discriminarea împotriva poporului rus ar fi legitimată efectiv în Occident prin interzicerea oricărei forme de exprimare culturală rusă.
Măsuri extreme, cele care nu au avut loc niciodată împotriva SUA pentru războiul din Irak, a „Israelului” pentru războiul împotriva palestinienilor sau a Arabiei Saudite pentru războiul din Yemen, au fost aplicate în mod excepțional invaziei „neprovocate” a lui Putin.
Cu excepția faptului că operațiunea militară specială rusă nu a fost, în cele din urmă, deloc neprovocată, iar războiul nu a început în februarie anul trecut, ci a început de fapt cu opt ani mai devreme.
În noiembrie 2013, respingerea de către președintele ucrainean de atunci, Viktor Ianukovici, a unui acord de asociere cu UE în favoarea unor legături mai strânse cu Rusia vecină avea să ducă la proteste violente care au cuprins rapid fostul stat sovietic.
Sub auspiciile Victoriei Nuland, pe atunci secretar de stat adjunct pentru afaceri europene și eurasiatice, ale National Endowment for Democracy și ale Open Society Foundations, „Euromaidanul” – numit după piața din Kiev în care senatorul american neoconservator John McCain avea să se adreseze în mod infamant protestatarilor – avea să culmineze cu venirea la putere, în februarie 2014, a unei coaliții de elemente antirusești susținute de Occident.
Ca urmare, regiunea Donbas din estul țării, predominant etnic rusă, se va desprinde pentru a forma republicile populare Donețk și Lugansk în luna aprilie a aceluiași an, ca urmare a reunificării cu Moscova, în luna precedentă, a peninsulei Crimeea, istoric rusească, locuitorii ambelor regiuni neavând prea multe alternative pentru a nu se confrunta cu epurarea etnică și genocidul din partea noului regim de la Kiev.
Va urma un război în republicile din Donbas, soldat cu 14.000 de morți, cu o acoperire mediatică redusă în Occident. Deși acordurile de la Minsk au oferit o soluție de federalizare, care ar fi acordat Donețkului și Luganskului un anumit grad de autonomie, rămânând în același timp sub dominație ucraineană, au continuat bombardamentele asupra etnicilor ruși din Donbas și exista posibilitatea clară ca Ucraina să găzduiască rachete nucleare americane la o distanță de lovire de Moscova, dacă Kievul ar fi devenit în cele din urmă membru NATO. Acest lucru a determinat Rusia să lanseze o intervenție militară în februarie 2022 pentru a-i apăra pe locuitorii din Donbass și pentru a distruge orice infrastructură militară destinată utilizării împotriva Rusiei.
În ciuda faptului că narațiunea predominantă a curentului principal este că această operațiune militară a fost „neprovocată”, un interviu recent cu fostul cancelar german Angela Merkel, un mediator în timpul discuțiilor de la Minsk, în care aceasta a recunoscut că scopul final al acordurilor a fost de a oferi Ucrainei mai mult timp pentru a se consolida din punct de vedere militar, a indicat faptul că a existat un plan pentru a atrage Rusia într-un conflict prelungit cu vecinul său vestic, a doua țară ca mărime din Europa.
În 1979, la apogeul tensiunilor Războiului Rece dintre Est și Vest, administrația președintelui american Jimmy Carter avea să lanseze Operațiunea Cyclone, un program secret, care prevedea înarmarea, finanțarea și antrenarea militanților wahhabi cunoscuți sub numele de Mujahedinii, care aveau să pornească apoi războiul împotriva guvernului afgan, anterior favorabil Occidentului, care intrase sub influența sovietică vecină, în urma Revoluției Saur din 1978.
Invazia sovietică ulterioară a Afganistanului din decembrie a aceluiași an, la cererea Kabulului, avea să dureze un deceniu și este considerată de mulți ca fiind un factor care a contribuit la destrămarea Blocului în 1991. Într-adevăr, Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru securitate națională al lui Jimmy Carter și care a contribuit la punerea în aplicare a Operațiunii Cyclone, avea să povestească mai târziu, într-un interviu din 1998, cum faptul că atragerea Uniunii Sovietice într-o aventură militară costisitoare a fost un factor motivator în conceperea operațiunii.
O strategie care, cu o pregătire similară de gherilă oferită personalului militar de la Kiev, se pare că se repetă în Ucraina și cu apelurile repetate ale lui Zelensky pentru o creștere a armamentului deja extins furnizat forțelor sale, ar putea escalada în cele din urmă dincolo de granițele ucrainene.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
