Reclamă
Holocaust, un cuvânt de origine greacă menit să denumească ofrandele aduse divinităților din Antichitate, a devenit odată cu instaurarea nazismului în Germania un sinonim pentru cruzimile de nedescris ale partidului condus de Adolf Hitler și de susținătorii acestuia. Un adevărat Iad pe Pământ, își are originea în antisemitismul din Europa și a culminat cu procesul de exterminare al „raselor inferioare”. Cunoscut și ca soluția pentru„Planul final” al naziștilor, a avut peste 17 milioane de victime și a lăsat istoriei umanității cel mai teribil episod al ei de până acum.
Originea antisemitismului în Europa
Reclamă
Mișcarea antisemită nu a început odată cu venirea la putere a liderului Adolf Hitler, contrar credinței comune a secolului nostru. În realitate, ura ațintită asupra evreilor a fost un fenomen care își are originile încă din Antichitate, în momentul în care templul iudaic din Ierusalim a fost distrus din dorința autorităților Imperiului Roman, conduse în acel moment de Împăratul Titus Flavius Vespasianus. Trupele romane au distrus atât infrastructura orașului, cât și orice construcție care servea evreilor în scop religios. Datele istorice dovedesc că în urma confruntării dintre cele două popoare au fost omorâți nu mai puțin de 1.1 milioane de oameni, dintre care majoritatea erau evrei. Astfel, poporul lui Moise a fost alungat de pe pământurile Palestinei și obligat să-și găsească un alt loc unde să-și nască și să-și crească urmașii. Această campanie militară a avut loc în anul 70 d.Hr. și este considerată prima acțiune de ucidere în masă a evreilor, având drept consecință separarea religiei creștine de originile sale iudaice.
Ulterior, sentimentele negative față de acest popor au continuat să dăinuiască în Europa până în secolul al XVII-lea, când reprezentații Iluminismului au insistat asupra impunerii toleranței religioase în majoritatea națiunilor din Europa.
Diferențele de credințe dintre religia iudaică și cea creștină nu au avut nimic de a face cu antisemitismul, ci au fost doar o mască a acestuia. În realitate, evreii de pretutindeni erau respinși de celelalte națiuni din cauza rasismului, care a încurajat mentalitatea conform căreia aceștia erau un popor inferior.
Moștenirea antisemită a dăinuit în Europa până în secolul XX, dar nu a fost marcată de niciun eveniment istoric care să fie menit eliminării evreilor. Acest lucru s-a schimbat odată cu izbucnirea Celui De-al Doilea Război Mondial, când germanii de pretutindeni i-au învinovățit pe evrei pentru pierderea suferită. Mândria poporului nemțesc, precum și campaniile naziste menite să încurajeze naționalismul și înflorirea Germaniei, au născut sentimente de ură pentru acest popor, care ulterior s-au concretizat în mișcarea Holocaustului.
Având în vedere aceste date istorice, putem să considerăm că Iadul evreilor nu început odată cu Adolf Hitler, ci a fost un rezultat al mentalității unei întregi națiuni. Nu există nicio dovadă care să ateste că liderul nazist ar fi avut vreun motiv pentru care să urască evreii în mod deosebit.
Rolul lui Adolf Hitler în instaurarea Holocaustului
De-a lungul timpului, în rândul pasionaților de istorie a circulat o teorie conform căreia Hitler ar fi căpătat ura pentru evrei și dorința pentru superioritatea rasei albe încă de la începutul carierei sale, atunci când și-a pierdut mama. Klara Hitler a fost diagnosticată cu cancer și a fost tratată de un medic evreu pe nume Eduard Bloch, însă în cele din urmă a pierdut lupta cu boala. Cum femeia era cea mai importantă persoană din viața lui Adolf și toate sentimentele sale de iubire erau îndreptate către ea, momentul în care inima acesteia a încetat să bată a fost teribil pentru fiul său. În consecință, cei care au acceptat această viziune istorică, erau de părere că liderul nazist l-a învinovățit pe doctorul Bloch pentru moartea mamei sale, iar ulterior sentimentele sale s-au concretizat într-o ură absolută pentru evreii de pretutindeni.
Evenimentele ce au urmat acestei pierderi tragice din viața lui Adolf Hitler dezmint însă această teorie. În realitate, liderului nazist i-a fost foarte recunoscător medicului pentru eforturile pe care le-a depus pentru a-i salva mama. După ce Klara s-a stins din viață, fiul său i-a trimis o scrisoare de mulțumire lui Eduard Bloch, în care și-a exprimat chiar recunoștința.
Acestea fiind spuse, se poate concluziona că Hitler a fost un produs al mediului social în care a trăit, ci nu un psihopat ale cărui convingeri au dat naștere Holocaustului. Cu toate că sănătatea sa mintală poate fi pusă la îndoială având în vedere anumite aspecte, este aproape imposibil să considerăm că ura pentru evrei a germanilor a avut drept cauză credințele unui singur om.
Antisemitismul și-a atins apogeul în Europa odată cu instaurarea regimului nazist în Germania, în anul 1933. Holocaustul nu i-a avut în vedere doar pe evrei, ci și-a propus exterminarea tuturor reprezentanților minorităților de pretutindeni, cum ar fi rromii, slavii, homosexualii, Martorii lui Iohova, precum și a persoanelor cu dizabilități fizice sau mintale.
Un rol decisiv în împlinirea acestui vis pentru o „rasă pură” a fost Adolf Hitler, care odată ajuns la puterea statului a concretizat toate aceste idei. Liderul nazist era obsedat de ideea de „puritate” a națiunii nemțești, considerată o rasă superioară din punct de vedere ideologic și chiar fizic. În timp ce restul minorităților erau considerate „Untermenschen”, adică mult inferioare oamenilor, fără drept la viață, poporul arian avea nevoie de mai mult spațiu în care să trăiască și să-și extindă genele și puterea.
Toate aceste credințe au fost sistematizate de Hitler în „Mein Kampf”, cartea pe care a scris-o în perioada în care a fost prizonier în închisoare. Această scriere prevedea atât izbucnirea Celui De-Al Doilea Război Mondial din anul 1939, cât și Holocaustul și exterminarea tuturor celor care prin naștere nu erau îndreptățiți să trăiască.
Adolf Hitler a devenit cancelar al Germaniei în 1933, iar în anul 1934 s-a declarat conducătorul suprem al națiunii, atribuindu-și titlul de „Fuhrer”. Credințele principale ale partidului nazist de care era susținut erau importanța purității rasei ariene și necesitatea expansiunii spațiale a Germaniei.
Lagărele de concentrare și exterminare naziste, un Iad al „rasei impure”
Primul lagăr de exterminare nazist a fost construit la Dachau înainte de izbucnirea Celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1933, și a avut drept victime prizonierii politici comuniști și democrați din Germania. Condus de Heinrich Himmler, lagărul de concentrare avea 27.000 de deținuți, iar în perioada ce a urmat numărul acestora s-a majorat semnificativ.
„Legile de la Nuremberg” din 1935 au marcat începutul persecuției evreilor și delimitarea populației Germaniei în rasa superioară și cea inferioară, cei din urmă trăind un adevărat coșmar. În timp ce mulți dintre aceștia au reușit să fugă până în 1939, cei rămași au fost condamnați la o viață mizeră, chinuri inumane și o moarte teribilă.
Începutul Holocaustului a fost marcat de cucerirea Poloniei de către trupele naziste în Septembrie 1939. Primele victime au fost pacienții ospiciilor pentru persoane cu dizabilități, care au fost eliberați de instituțiile de care aparțineau și apoi au fost uciși. Această campanie a fost supranumită „Programul de eutanasiere” și a avut peste 275 000 de victime, atât cetățeni germani, cât și reprezentanți ai altor națiuni din Europa.
Cel De-Al Doilea Război Mondial a fost o perioadă de pomină pentru Germania, care cucerea tot mai multe state europene. După ce și-au instaurat puterea în Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Franța până în 1941, exterminarea raselor inferioare putea începe. Această acțiune de ucidere în masă a fost soluția la „Planul final” al naziștilor, care doreau supremația rasei albe.
Așa au luat naștere lagărele naziste, unde zeci de milioane de oameni aveau să fie uciși. Acestea au fost delimitate în două categorii: de concentrare și de exterminare. Primele aveau drept scop izolarea celor impuri de rasa ariană, unde erau închiși și forțați la muncă zilnică, în timp ce a doua categorie era destinată uciderii în masă a prizonierilor. Doar cei bătrâni, bolnavi sau incapabili de muncă erau exterminați, în timp ce restul erau considerați apți de muncă și folositori pentru statul German.
Lagărele de exterminare au fost următoarele: Chełmno, Bełżec, Sobibór, Treblinka, Majdanek și Auschwitz-Birkenau. Restul, peste 20 la număr, au fost desemnate pentru deținuții care nu au fost condamnați la exterminare imediată.
Între anii 1942 și 1945, milioane de evrei și reprezentanți ai minorităților din toată Europa au fost transportați în aceste locuri ale Iadului și obligați să trăiască în condiții groaznice sau au fost uciși cu cruzime. Cei rămași în viață au fost puțini, iar poveștile lor sunt pur și simplu sfâșietoare.
Acest coșmar s-a terminat în anul 1945, pe măsură ce sfârșitul Celui De-al Doilea Război Mondial era din ce în ce mai aproape. Eșecurile de pe front au determinat dizolvarea partidului nazist, trupele militare europene și sovietice au eliberat tot mai multe teritorii și lagăre, iar Adolf Hitler și-a pus în cele din urmă capăt vieții. În mod oficial, înfrângerea Germaniei a fost declarată în data de 8 Mai 1945.
Surse folosite pentru acest material: History, National WW2 Museum, The Holocaust Explained.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
