Reclamă
Astăzi, 4 martie, se împlinesc 163 de ani de la nașterea lui Paul Gusty (1859 – 1944). Ne aducem aminte de celebrul român ca fiind unul dintre pionierii regiei românești de teatru; director de scenă aproape 60 de ani la Teatrul Național din București.
Omul care și-a înșelat soția cu Teatrul Național
Sunt sigur că Nottara este primul cuvânt care vă poposește pe buze când vă gândiți la Teatrul Național. Nici chiar I.L. Caragiale nu vă vine în minte, când e vorba despre remarcabila arenă bucureșteană, cu toate că marele scriitor a fost, într-o stagiune, chiar director al Naționalului. Atunci, cel mai probabil, numele Paul Gusty nu vă va spune mai nimic. „Parcă Dimitrie Gusti îl chema, totuși”, vei avea surpriza să auzi pe vreun amic rătăcit vreodată prin lecturi întâmplătoare. El a trăit însă în preajma Teatrului Național, atunci când acesta se afla pe Calea Victoriei, pe locul actualului Hotel Novotel, mai mult decât a trăit, în mod obișnuit, un om împreuna cu soția lui. Actrița Alexandrina Liniver-Gusty s-a putut considera o norocoasă, fiindcă profesia i-a oferit șansa de a sta o bună bucată de timp lângă regizorul Paul Gusty.
Reclamă
Ei, bine, Paul Gusty și-a dedicat peste 60 de ani din viața Teatrului Național București. A primit cuvinte de laudă în cronici de la însuși Liviu Rebreanu. Cu I.L. Caragiale a colaborat profesional, însă amiciția lor a început pe când Gusty avea 12 ani, iar autorul Scrisorii pierdute, 20 de ani. În cele ce urmează voi încerca să vă conving că una dintre bunici, care venea de la Severin special pentru cate o piesă de teatru pusă în scenă, nu l-a ținut minte degeaba pe Paul Gusty.
Paul Gusty s-a născut în București, la 4 martie 1859, pe strada Batistei. Nu se uscase cerneala de la unirea lui Cuza. Potrivit cronicarului Victor Bumbești, strada Batistei, „cu grădinile ei stufoase și case gospodărești, tăia de-a curmezișul miezul Bucureștilor, ca un drum de trecere între forfota de pe podul Mogoșoaiei și tihna patriarhală din mahalaua Teilor. Nicio clădire nu îndrăznea să se ridice mai sus de vârful caisului din curte și erau destule cocioabele cărora le bătea broasca cu laba în geam – cum se spunea pe atunci”. De atunci, omul de teatru a trăit Războiul de Independența, Marea Unire, Primul Război Mondial și chiar o mare parte din Al Doilea Război Mondial. A închis ochii la 16 octombrie 1944.
Paul Gusty a fost un om discret
„Eu am un fel al meu de a fi. Nu primesc vizite decât când sunt bolnav: pe cea a medicului. Altminteri, pentru oricine mă vizitează, nu sunt acasă. Ce vreți? Sunt doua feluri de a te pune in evidenta. Eu mă pun în evidență prin aceea că nu mă pun”, obișnuia Gusty sa spună.
Dar să o luăm cu începutul: micul Paul a rămas fără tată la vârsta de 7 ani. Mama lui, care a trăit până în 1914, s-a luptat să-i dea educație unicului fiu. Băiatul a fost dat la Școală Bărăției, dar, în urmă unui conflict cu directorul, elevul nedreptățit n-a mai vrut să pună piciorul în clasă, iar maică-să a fost nevoită să-l mute la altă scoală. La Școala Evanghelică de pe strada Luterană, Paul Gusty a nimerit în clasa cu băiatul doctorului Carol Davila, ștrengarul Alexandru, care, peste 40 de ani, îi era director de teatru. Nu a excelat cu cartea, însă a deprins aici limba germană, care i-a folosit mai târziu. După patru ani, Paul Gusty trece în clasa I a Colegiului Sf. Sava. În anul al doilea de liceu a fost coleg cu fiii actorului Mihail Pascaly. Apropierea de teatru era iminentă. În 1872, sufleorul trupei lui Pascaly era nimeni altul decât I.L. Caragiale.
Copilul se urcă pe un butuc și privea într-o magazie de scânduri, unde trupa lui Pascaly își ținea repetițiile. Dar dragostea lui pentru teatru avea să prindă roade nu în luminile rampei, ci în culise, în munca migăloasă de pregătire a pieselor. Isteț și stăruitor, dând mereu târcoale șopronului cu actori, tânărul Gusty a reușit să-l înduplece pe directorul trupei să-i dea și lui ceva de lucru. Avea un scris caligrafic, inclinație spre literatură, calități care l-au mulțumit pe Pascaly și astfel Paul Gusty a ajuns copist, că Eminescu, în urmă cu doar câțiva ani. Din clipa aceea, tânărul Gusty s-a lăsat însă de scoală.
A lucrat cu Pascaly timp de șase ani, apoi a luat calea Bărăganului, oferindu-i-se un post de… conțopist. Nu a stat departe de teatru și de București decât două luni (era departe la Călărași, întrucât făcea două zile cu diligență). Mihail Pascaly, care pentru Gusty era un al doilea părinte, l-a luat în nesfârșite turnee: la Giurgiu, la Brăila și Galați, Vaslui, Cernăuți, Iași. Dar, în 1878, suferind cu plămânii, Pascaly se stinge, iar lui Paul nu-i rămâne decât să bată la ușa Teatrului Național. Avea 23 de ani. A intrat și n-a mai ieșit decât peste 62 de ani, la sfârșitul zilelor sale. La momentul angajării, avea o leafă de 100 de lei, însă numai pe timpul stagiunii, adică șapte luni pe an. În rest, fiecare era poftit să se descurce cum putea, cu turnee de provincie și cu spectacole improvizate la „Rașca”, la „Guichard”, la „Dacia” sau altă scenă clădita pe butoaie de bere. Peste ani, pentru a-i da prestigiul unei învestiri oficiale, directorul teatrului, Alexandru Davila, îl numește director de scenă definitiv. Era la 15 aprilie 1907. Însă Paul Gusty dădea semne că era că vinul: cu cât se învechea, cu atât era mai bun.
Decenii întregi de viață artistică
În 1912, deja subdirector al Teatrului Național, Paul Gusty împlinește 30 de ani de activitate artistică. I.C. Bacalbașa, directorul de atunci al Naționalului, dorea să-l sărbătorească printr-un banchet. Paul Gusty cere însă „să fie iertat”. Revista Flacăra îi pregătește un număr omagial. Gusty se împotrivește: nu da fotografii, nu da autografe. Desenatorului revistei, trimis să-i facă portretul, i s-a adresat: „Dacă vrei să mă îndatorezi, cruța-mă! Ce fel de prieteni îmi sunteți, dacă va bucurați de nenorocirile mele? Fiindcă e o nenorocire pentru mine că sunt atât de bătrân, încât să am 30 de ani de activitate”. Liviu Rebreanu îl elogia în Rampă de la 7 iunie 1912: „Gusty împlinește 30 de ani de teatru! 30 de ani, zi de zi, a despicat, a cioplit, a cizelat fel de fel de piese, unele bune, cele mai multe proaste; s-a luptat, s-a chinuit cu fel de fel de actori, unii buni, cei mai mulți proști. 30 de ani, seară de seară, a stat între culise, fiind martorul tuturor triumfurilor și căderilor. Când zici Gusty, zici Teatrul Național. Fără director, Teatrul Național poate să trăiască foarte bine, fără un Gusty, nu!”.
În Primul Război Mondial, Gusty avea aproape 60 de ani, vârsta la care nu mai putea fi combatant pe front. Atitudinea să față de ocupanți era însă de o remarcabilă demnitate. Astfel, nu numai că a refuzat invitația colegilor germani de a vizita clubul lor, dar, că și când ar fi făcut un legământ cu el însuși, din ziua în care a văzut trupele mareșalului Mackensen defilând pe Calea Victoriei, n-a mai vrut să rostească vreo vorbă nemțească! Fostul elev al Școlii Evanghelice, traducătorul atâtor opere germane “uitase” limba pe care o știa la perfecție, că să nu fie silit să stea de vorbă cu nemții.
Că fusese “neamț”, o dovedește inclusiv punctualitatea lui. Pretindea tuturor, inclusiv lui, să nu întârzie la repetiții. O întâmplare este, pe cât de amuzantă, pe atât de edificatoare: Trebuia să fie la ora obișnuita, 9.00, la repetiție, numai că, în acea zi, se luase de vorbă cu autorul textului piesei și întârziase pe hol zece minute. Actorii care așteptau schimbau priviri cu înțeles. Unul dintre ei a scos ceasul sau de aur din buzunarul vestei de catifea: “Să fie, într-adevăr, nouă și zece minute?”, l-a provocat el. Paul Gusty nu l-a luat în seama. S-a așezat pe un scaun că în toate diminețile și, deschizând condica de prezență, a împins-o înaintea sufleorului spunând: “Mda…, scrie, domnule, acolo…Paul Gusty, director de scenă, se amendează cu leafă pe trei zile pentru întârziere la repetiție”. Au amuțit toți.
Cu trecerea anilor, sănătatea a început să-i joace feste. Într-o scrisoare adresată vechiului sau coleg de scoală, de teatru și de viață, C. Nottara, se plângea încă din 1935 de dureri sciatice și de o insuportabilă eczemă. “Care doctor mai proeminent își da îngrijirile sale sub o mie de lei vizită? De unde naiba să-i dau doctorului mia?”, întreba Gusty.
Ultima piesă pe care o pune în scenă e „Robinson nu trebuie să moară” de Fr. Forster (1940), înfățișând un episod din amurgul vieții lui Daniel de Foe, „tatăl” lui Robinson Crusoe.
Paul Gusty s-a retras la căminul din stradă Matei Millo, la doi pași de Teatrul Național. De la masă lui de lucru și până pe scenă nu făcea decât cinci minute. Mintea îi rămăsese limpede, dar trupul nu-l mai ascultă. Vedea că prin ceață. Nu mai umbla decât sprijinit de subsuori.
Refugiat la Făgăraș, Paul Gusty a primit vestea că Teatrul Național a ars, bombardat de aviația germană. Omul de teatru Gusty s-a stins la 16 octombrie 1944 cu amărăciunea că moare departe de Bucureștiul pe care-l iubea la fel de mult că teatrul. Cu zece zile înainte să moară, Maria Filotti se întorcea din turneu cu trupa ei, prin Făgăraș, și voise să-l ia la București, însă medicii s-au împotrivit, spunând că pacientul nu va putea suporta călătoria. Corpul lui neînsuflețit a fost adus la București și incinerat așa cum a voit: fără flori, discursuri și voaluri negre, într-o ceremonie simplă.
– Sursa: Evelin Ceciu pentru Pro Memoria (site-ul web nu mai exista);
– Editat și adaptat de colega noastră, Diana Bumbeneci.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
