Reclamă
Ajungem într-un loc unic în lume, cu drum de marmură, case din marmură și amintiri ce trăiesc. Joi, 9 februarie, telespectatorii TVR 1 urmăresc în premieră, de la ora 21.00, documentarul semnat de Maria Cristina Ţilică.
„Cum treci de Ghelari și Ruda, spre Poienița Voinii, asfaltul dispare și începe o cale de piatră. E marmură pură! 10 km de marmură pură! Este cel mai scump drum rural din România, unic în Europa. L-au făcut pădurenii din satul Alun prin 1963-1964, pentru a transporta marmura din cariera locală în fabrica de prelucrare de la Simeria. N-a fost nicidecum aroganță, dar nici extravaganță. Alunenii au folosit marmură pentru că nu și-au permis asfalt. Nici cărămidă și nici piatră de râu n-au avut la îndemână, aşa încât tot cu marmură și-au ridicat casele, grajdurile pentru animale și potecile din curte. Vreo 60 de gospodării are satul Alun. Unele sunt construite integral din marmură, altele până la jumătate, toate au însă temeliile din piatra asta aristocrată. Sunt scumpe, bijuterii arhitecturale în felul lor”, începe Cristina Ţilică povestea satului cu drumuri şi case de marmură din România, despre care se spunea că ar fi părăsit.
Reclamă
„Toată lumea făcea temeliile caselor, ale grajdurilor, ale oricăror locuințe sau clădiri din marmură, pentru că era din belșug. Oamenii se asociau între ei, se ajutau, își adunau câteva care. În momentul în care își construiau casa, se adunau zece, doisprezece oameni care se duceau la carieră pentru familia respectivă, pentru a-și construi cele necesare traiului. Aici așa a fost întotdeauna, oamenii s- au ajutat mult, marmura a fost din belșug. Nu a plătit-o nimeni, niciodată, pentru că a fost din belșug”, povesteşte Suzana Căta, fostă profesoară la Şcoala din Alun.
„Curiozitatea jurnalistică m-a făcut să plec spre satul Alun din Hunedoara, unde am găsit un loc unic în lume. Înainte de intrarea în Alun, mergi pe un drum lung, de marmură și apoi ochiul îți dezvăluie casele cu fundații de marmură, măcinate de timpuri și singurătate și o biserică înălțată spre cer din piatră de marmură… La vreo 800 m altitudine, în munții Poiana Ruscă am descoperit satul Alun și oamenii locului care îl reinventează. Deși mai toate scrierile îl prezintă în ultimii 20 de ani ca fiind satul pustiu, am găsit pe culmea dinspre munți un sat românesc ce se trezește la viață”, spune Cristina Ţilică.
Fiecare locuitor din Alun spune o poveste fascinantă. Câteva dintre acestea le vom urmări în documentarul „Alun, satul pustiu se trezeşte la viaţă”, realizat de Cristina Ţilică, film ce va fi difuzat de TVR 1 joi, 9 februarie, de la ora 21.00. În urmă cu aproape jumătate de secol, aici locuiau peste 100 de familii. Ultima casă, cu numărul 104, a fost construită în anii ’60, în apropierea carierei de marmură de la marginea satului. Din acel moment, așezarea a înmărmurit, iar localnicii au început să migreze.
„Fiecare om vine la casa lui. Iernile nu vine nimeni…”
În prezent, singurul locuitor care țese firul roșu al legendei și renașterii satului este ciobanul Ovidiu Rădos, cel care a rămas nedezlipit de Alun de aproape 20 de ani. Ovidiu Rădos crește oi, acum are vreo o mie. Cât e ziua de lungă muncește prin stână, coboară cu mașina acasă, după apă, mulge oile, face brânza și o scoate la piață. S-a învățat cu pustiul în anotimp de iarnă. Vara nu mai este singur, mulți dintre localnici se întorc la casele lor din Alun pentru a face reparații și îl vizitează la stână să-i cumpere brânza.
„Şi oamenii or plecat, se întorc vara, vin la casele lor. Nu-i chiar așa de pustiu încât să creadă cineva că nu mai este nimeni. Fiecare om vine la casa lui. Iernile nu vine nimeni. A fost zăpadă de 1 m și ceva, aici. A fost când două-trei săptămâni nu am avut de unde să luăm pâine pur și simplu, că nu era… Aici, toamna ai sacul de faină, ai sacul de mălai, tot absolut, le asigur porumb la oi, de exemplu. Trebuie să fii asigurat, că, dacă nu ești asigurat, poți să pățești orice! Îţi mor şi animalele de foame. Tu, ca om, te descurci!”, rosteşte Ovidiu Rădos.
Satul are o vechime de aproape 300 de ani. Unele case părăginite de-abia mai stau în picioare, animate de speranța unor noi stăpâni. Altele s-au prăbușit ostenite, sub povara pustietății. „În unele locuri mai mijesc din hățiș doar resturi de marmură ca niște dinți măcinați de carii”, subliniază plastic autoarea documentarului. În trecut, Alun a avut școală cu internat, în care învățau toți copiii din Ținutul Pădurenilor, dar și din Hunedoara, iar localnicii munceau în cariera de marmură de la marginea satului și în minele din Ghelari. Colectivizarea făcută de comuniști i-a alungat pe aluneni, la fel cum combinatul siderurgic din Hunedoara i-a atras la oraș. Așa, treptat, au rămas în sat doar bătrânii. Apoi, s-au mutat la copii, la oraș, iar acum se întorc, rând pe rând și își transformă casele strămoșești în case de vacanță.
„Când vin, spre deosebire de anii anteriori, când trăiam aici, casele sunt părăsite… nu mai avem cui să spunem bună ziua, pe cine să întrebăm ce mai faceţi, cum aveam obiceiul. Venim și ne uităm de la o casă la alta și observăm că sunt mai învechite, sunt slăbite, casele oamenilor nu mai sunt, copacii au împădurit, nu mai rodesc, ierburile sunt cât casa!”, spune Suzana Căta, fostă profesoară la Şcoala din Alun. A predat copiilor din satul Alun limba română și limba franceză, până când s-a desființat școala. Îi este greu să viziteze acum clădirea degradată a școlii, locul unde altădată răsunau glasuri fericite de copii.
Alun era și în urmă cu 40 de ani una dintre așezările mici și izolate ale Hunedoarei, de unde cea mai mare parte a populației tinere a migrat la oraș, pentru a lucra la centrul metalurgic aflat la 30 de km. Însă, din punct de vedere economic, a fost un sat prosper. Astăzi, satul cu drum de marmură, unic în lume, se trezeşte la viață. Oamenii revin în localitatea, cândva, pustiită. „Și totuși, singura prezență permanentă în sat rămâne ciobanul Ovidiu Rădos. El este omul care, odată ce s-a stabilit la Alun, împacă lunile anotimpurilor din satul de marmură cu mioarele lui”, povesteşte Cristina Ţilică, realizator şi producător al documentarului „Alun, satul pustiu se trezeşte la viaţă”.
„Am un băiat în Portugalia și fata e în Germania. De ce plângeți? De dorul lor, da. Nu, nu se mai întorc, pentru că băiatul are și el copii. Unul merge la școală, unul e micuț; fata a venit de două ori în România anul acesta. România nu face nimic. Dacă ar face mai mult, tineretul ar fi aici. Faptul că sunt plătiți rău – asta te face să fugi, să pleci să cauți ceva mai bun”, spune Miron Gheorghesc.
„Când intru pe poarta asta, văd părinții mei, văd bunicii… este foarte trist! Mă gândesc cum a fost altădată! Ăsta e adevărul! E pustiu! Mai vin vara, mai trece câte un om pe drum din când în când. E pustiu! Bălăriile au năpădit grădinile. Este foarte urât, nu mai este cum era odată. Atunci era îngrijit, e așa trist când vezi acum!”, adaugă Viorica Renţa. Şi Dorina Platona mărturiseşte de ce a plecat din sat la vârsta de 12 ani: „Părinții au considerat că este un mediu mai bun la oraș unde să urmezi o școală, deși școala din Alun era o școală renumită, o școală care a format multe generații de copii, majoritatea a urmat facultății ulterior”.
„În trecut erau două-trei familii într-o casă sau erau bătrâni, copii şi tineri care mergeau la școală. Aici, în localitate, acum nu mai sunt tineri. Tineretul e plecat la oraș, nu prea vor să vină aici, că nu-i atrage nimic fiind ocupați cu internetul, cu jocurile de internet, au alte îndeletniciri… Le e greu și e greu să-i pui cu tine, cu hârlețul, cu sapa, nu poți să-i obișnuiești cu așa ceva! Tineretul nu prea vrea să vină aici, dar probabil, după ce o să aibă și ei o vârstă, or să vrea să vină să locuiască pe aici. Așa, le place să vină, să facă câte un chef pe aici, le place la aer curat, dar să cam aibă totul de-a gata”, zâmbeşte amar Miron Gheorghesc. „Din păcate, copiii noștri nu mai sunt atrași aici, noi ne-am născut aici, am crescut, am copilărit, am început școala, după aceea ne-am dus la oraș, asta e. Aici nu sunt locuri de muncă. Şi dacă vii, nu-i drumul bun să faci naveta, nu poți. E greu. Foarte greu!”, adaugă el.
„Când deja ajungem pe drumul de marmură și mașina începe să scârţîie… Deja inima crește în mine!”
„Ce mă emoționează cel mai mult? Când venim acasă din Marea Britanie, despachetăm la Hunedoara, după aia plecăm, după o zi, spre Alun, satul natal. Când deja ajungem pe drumul de marmură și mașina începe să scârţîie, simți cum troncăne toată mașina. Deja inima crește în mine!”, mărturiseşte emoţionat Cristian Popa. Din iubire amestecată cu bucuria gândului că sunt împreună pentru a aduce tradiția mai departe, Viorica Cursan le arată nepoților din străinătate motivele folclorice din Ținutul Pădurenilor, ale satului Alun. Răzvan Teleman, vecin cu Viorica, a început în urmă cu aproape 10 ani să-și recondiționeze casa veche din Alun moștenită de la bunici, pentru a locui aici în timpul verii.
„Sigur ne vom întoarce la Alun, cel mai probabil după ce vor găta copiii școala și vor merge fiecare pe drumul lui. Eu și soțul meu ne vom reîntoarce și vom trăi aici mult și bine linistiți”, exprimă cu tărie Oana Popa. Iar Răzvan Teleman e şi mai convins: „În vremurile de astăzi cred că toți o să ne tragem la țară și atâta mă bucur că am o bucată de pământ, fiindcă eu pot să supraviețuiesc oricând!
Acesta este satul Alun, locul ce spune o poveste sfâşietoare despre drumul și casele din piatră ce l-au înmărmurit. Felul în care s-au împăcat timpurile de ieri și de astăzi cu deznădejdea și neputința de a străbate, zi după zi, o viață lipsită de griji, precum şi locul unic în lume, cu drum de marmură și amintiri ce trăiesc, ni se vor lipi de suflet. Documentarul „Alun, satul pustiu se trezeşte la viaţă”, produs de Casa de Producţie TVR şi realizat de Maria Cristina Țilică, se vede în premieră la TVR 1, joi, 9 februarie ora 21.00. Director de imagine: Claudiu Petringenaru
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
