Reclamă
Profesorul Niels Henrik Gregersen a scris o carte cu adresabilitate specifică pentru spațiul românesc. El a realizat acest volum, oferind linii directoare pentru o perspectivă cvasi-sincronică asupra „conflictului” dintre expansionismul științific și perpetuarea spiritualității. Întâlnirea dintre pozitivism și ancestral. În ideea că posibilitate de dialog între cele două ar deschide o cale spre formarea unui sistem de valori trans disciplinar.
Problema teoriei evoluționiste se leagă strâns de viziunea religioasă asupra existenței umane. Creștinismul, în mod special, este pus în fața unei provocări. Asemănarea omului cu Dumnezeu implică superioritatea omului față de toate cele ale lumii. Însuși Dumnezeu spune (în Geneză) că a făcut toate cele și i le-a încredințat mai apoi omului spre stăpânirea lor.
Reclamă
Reprezentarea naturii în Paradis este una blândă, se învârte în jurul ființei umane. După izgonirea din Eden a omului, natura devine capricioasă, neîmblânzită, chiar dacă se păstrează aceeași viziune antropocentristă asupra lumii, ființa umană este pusă la încercare. Trebuie să învețe cum să adapteze mediul la nevoile sale. Am spune că din stăpân devine îmblânzitor.
Știința merge mai departe cu scăderea în rang a omului. În centrul lumii nu se mai află omul, ba mai mult însăși natura și existența divinității omnipotente este pusă sub semnul întrebării. Dar cel mai mult pune în dezbatere omniprezența dumnezeiască. În Iluminism se propune o perspectivă deistă. Potrivit căreia Dumnezeu nu s-a mai implicat în existența creației sale după ce și-a definitivat planul creaționist.
Din perspectiva aceasta am putea găsi un liant între mitul genezei și teoria evoluționistă. Rămân de chestionat limitele celor două viziuni și mai ales intersecția celor două. Deismul este o orientare filosofică-religioasă dezvoltată în secolele XVII – XVIII, care admite existența lui Dumnezeu. Considerând că este o cauză primară și impersonală a lumii. Teza acesteia este că divinitatea, după creație nu s-a mai implicat în soarta ei.
Contextul teoriei evoluționiste
Știința își propune să găsească de fiecare dată adevărul pe cale rațională. Astfel, va căuta mereu o cauzalitate a faptelor. În cazul teoriei evoluționiste trebuie să pornim de la „legea complexificării”. Ne interesează cum și de ce este complexă. Pentru a reuși să înțelegi evoluția atât de complexă a vieții trebuie să urmărim o pluriperspectivă. Nu putem pune totul în seama strict a fizicii, nu am înțelege schimbările ce țin de biologie.
Înțelegem că o teorie este susținută și de asemănarea cu o altă teorie dintr-un domeniu diferit. Compatibilitatea teoriilor reliefează faptul că la baza complexificării naturii se află mai multe elemente. Este destul de dificil să spunem în ce măsură contribuie fiecare. Am putea explica tendința naturii de a mării numărul ordinilor ierarhice prin intermediul legilor primare ale fizicii. De exemplu prin gravitație sau termodinamică. Însă ne-am împotmoli la explicarea evoluției concrete a reptilelor și mamiferelor. Legea selecției naturale implică o înțelegere interdisciplinară a efectelor ultime ale moștenirii genetice.
„Dificultatea constă desigur în clarificare legăturilor reale dintre aspectele fizice și cele biologice ale evoluției pentru a înțelege cum pot facilita sistemele fizice și cele chimice apariția, menținerea și dezvoltarea sistemelor biologice. De fapt tendința naturii către complexitate poate fi considerată ca un produs al stimulilor fizico-chimici interni și al adaptării externe la condițiile variabile ale mediului”. Niels Henrik Gregersen, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, Curtea veche, București, 2007, p. 51.
Este foarte greu de explicat tendința spre complexitatea biologică. Iar asta datorită complexității organizate biologice, al cărei interes canalizat asupra rețelelor și ierarhiilor este relevant în cercetarea trăsăturilor importante ale inovației (mobilitatea, percepția și comunicarea). Prin intermediul ei nu se pot identifica trepte ale complexității. Pe când, teoria evoluționistă utilizează parametrii de evaluare a complexității.
Sursa: razva.ro
Complexitatea nu poate fi definită cu exactitate fapt ce determină mare parte din oamenii de știință să nu o pună în contextul teoriei darwiniste. În accepția lor denaturează ideea de progres care „nu face parte din ideea originală a lui Darwin, a fost integrată în mod forțat de către darwiniștii neortodcși”¹. Progresul este văzut în mod eronat de către cercetători precum Herbert Spencer. În opinia lui Daniel C. Dennett evoluția implică tendințe sporadice de complexificare, dar din cauza lipsa constanței lor nu pot fi numite „progres”.
„Progresul global pe termen lung, care constă în ideea că fenomenele din biosferă evoluează în general în sens pozitiv, a fost negat de Darwin și, deși este considerat adesea de către martori ca o implicare în evoluție, este o simplă greșeală – o greșeală pe care nici un darwinian adevărat nu a acceptat-o”. Daniel C. Dennett citat de Niels Henrik Gregersen în op. cit., p. 54.
Pe de altă parte, nu putem avea în vedere și faptul că Dennett spune că teoria darwinistă nu ține de o perspectivă a unui progres universal constant. Faptul că în ansamblu evoluția a cunoscut evenimente de complexitate biologică nu poate fi trecut cu vederea Trebuie să facem distincția între ideea de progres și ideea de progres al evoluției pe baza unor cauze teleologice, cum spune Ernst Mayr. Charles Darwin considera progresul parte inerentă selecției naturale. În opinia lui toate capacitățile fizice și mentale tind spre progres și perfecționare².
Complexificarea naturii
Prin intermediul acestui fenomen deducem că lumea în care trăim este una hibridă. Fiind atât plină de abundență și abundentă, cât și limitată. Analogia face lesne de înțeles faptul că, prin aceste două trăsături, se caracterizează și creația, așa cum o percepem noi în cheie creștină. Și, așa cum spune Dietrich Bonhoeffer, în centrul acestei lumi noi toate ființele își descoperă limitele, dar între aceste limitări se regăsește arborele vieții.
Complexificarea naturii are mai multe implicații din punct de vedere teologic. Întrebarea firească ar cum anume se poate împăca teologia cu perspectiva unei complexități biologice. Ne interesează ce tip de teologie putem admite într-o lume a evoluției și selecției naturale. Trebuie să ajungem la un anumit echilibru cognitiv pentru a putea împăca ideea unui Dumnezeu creator și protector al universului cu ideea de convergență evoluționistă.
Dacă alegem să proiectăm imaginea unui Dumnezeu creator al lumii biologice, va trebui să aducem oferim mai multe argumente biologice. De asemenea trebuie să chestionăm problema existenței unui Dumnezeu într-o paradigmă neodarwinistă. Am putea spune că, potrivit teologiei, Dumnezeu, este implicat în toate schimbările, bune sau „greșite” din lumea evoluționistă.
Astfel, putem privi totul dintr-o perspectivă teistă³. Însă asta nu va permite revendicarea unor idei/ argumente de natură teologică preluate din domeniul biologiei. Iar ceea ce trebuie să mai avem în vedere sunt implicațiile autoorganizării naturale în evoluția biologică. Care ar mai fi statutul teologiei într-o lume în care autoorganizarea biologică ar depăși modelele explicative ale neodarwinismului standard.
Acestea sunt direcțiile de dezbatere alese de către profesorul Gregersen. Care își propune să ofere direcții de gândire pentru fiecare dintre ele. Pentru început se oprește asupra naturii teologiei, care nu poate fi nici naturală, nici revelată.
Dumnezeu este revelat?
Nu poate admite faptul că Dumnezeu este revelat strict teologic. Fenomenologic nu putem spune că revelația în sine este un obiect de studiu. În cazul revelației vorbim despre o relație întreită între credinciosul înțeles de Dumnezeu, „mediul în și prin care se manifestă revelația” și Dumnezeu în sine, văzut ca „sursă și punct terminus al revelației”.
Revelația divină nu poate fi abordată ca un inventar de credințe pentru că ține de o angajare personală a credinciosului. Este vorba despre o perspectivă personală a credinței. Iar Dumnezeu nu poate fi revelat, este vorba despre autorevelația divină. Nu se poate vorbi despre un subiect uman credincios, a cărui credință să fie trezită prin intermediul teologizării. Și nici nu se poate demonstra că un Dumnezeu transcendent a emis toate declarațiile teologice. Prin urmare, nu se poate vorbi despre „teologia revelată”, potrivit profesorului Gregersen.
Atunci când ne interesează dialogul dintre teologie și știință, nu ar trebui să vorbim despre Natură și nici despre Dumnezeu. Dat fiind că prin doctrinele bisericești se încearcă o descoperire a autorevelării lui Dumnezeu. Acestea fiind expresii ale meditării îndelungate asupra problemei revelației divine. Practic, doctrinele sunt mai mult îndrumări sau lentile ce ne permit să înțelegem mai mult decât am putea noi singuri. În cazul teologiei nu vorbim despre infailibilitate, doctrinele teologice au menirea de a transmite în mod rațional tradițiile.
Tot ce trebuie urmărit în dialogul teologiei cu știința este clarificarea modului prin care este sau nu influențată de gândirea științifică contemporană. Pentru început trebuie să admitem că știința nu ia în considerare aspectele ce țin de etică, estetică și reflecțiile metafizice ale filosofiei. De aceea teologia nu trebuie să se limiteze la mijloacele științifice.
Principiul biotic și problema evoluției
Prin intermediul principiului biotic înțelegem o modalitate de explicare a contribuției chimiei la apariția vieții. Dar, în același timp, se mai poate înțelege și o ramificație a principiului antropic. Alăturarea semnificației și rolului lui Dumnezeu de contextul acestui principiu pentru Gregersen devine relevantă problema mutațiilor. Dacă admitem că Dumnezeu se poate afla în spatele acestor absurdități cosmice.
Pentru a oferi o direcție de gândire îl aduce în discuție pe Peacocke. Omul de știință care propune o interpretare teistă a neodarwinismului. Acesta nu contestă existența sau importanța principiului hazardului variațiilor, în schimb oferă o nouă redefinire teologică a hazardului/întâmplării.
„Pentru un teist, Dumnezeu trebuie privit ca un creator în lume cu ajutorul a ceea ce numim „întâmplare” care operează în cadrul ordinii create, iar fiecare etapă a acestei ordini constituie punctul de lansare pentru următoarea”. Arthur Peacocke citat în op. cit., p. 95.
Așadar, potrivit acestei perspective, întâmplarea, nu este ultima realitate – care ar cuprinde întreaga „contribuție divină”, este o penultimă realitate. Cu alte cuvinte Dumnezeu încă nu a avut un cuvânt de spus în situația produsă de coordonatele hazardului. Autorul merge mai departe și propune o versiune categorică a acestei teorii cu privire la rolul mutațiilor, ce aparține lui Robert John Russell.
Robert John Russell
Russell susține că mutațiile sunt rezultatul proceselor cuantice ale căror probe nu sunt de natură cauzală. Prin urmare, ne rămân necunoscute, iar „întâmplările” sau hazardul pot fi chiar intervențiile divine pe care nu le putem înțelege. Fiind „un mijloc de-al lui Dumnezeu de a dirija procesul evolutiv”. Autorul pornește de la ipoteza lui Russell și oferă câteva posibile direcții de gândire.
„Dumnezeu acționează în diferite moduri, hotărând timpul și locul mutațiilor. Dumnezeu este perceput ca fiind strâns legat de natură astfel încât natura nu poate fi înțeleasă fără Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi înțeles fără natură. (…) Dumnezeu «îndeplinește ceea ce natura oferă… mai exact în toate circumstanțele, în orice clipă». Astfel, ajungem la ecuațiile: «Natura = Dumnezeu + Natura» și «Natura – Dumnezeu = Nimic»”. Op. cit., p. 97.
Iar de aici se angrenează într-o determinare a relației Dumnezeu și Natură în condițiile fizicii cuantice. Face analogie cu teoria relativității generale și restrânse. Spune că „«Acțiunea divină generală» poate fi văzută ca rezultatul net al nenumăratelor acțiuni divine speciale care au loc în orice clipă și oriunde, la nivelul fizicii fundamentale”, Op. cit., p. 97. Sugestia pe care o face Russell cu privire la analogia dintre Dumnezeu și teoria cuantică poate fi completată și augmentată cu multe alte forme ale prezenței divine în contextul sistemelor biologice complexe.
Nu se poate admite o autolimitare divină pentru că asta ar presupune existența unui conflict între Dumnezeu- creator și creația lui. Omnipotența divină nu trebuie să ne facă să credem că Dumnezeu, prin puterea lui absolută pune ființa umană în postura de ființă insignifiantă. Dumnezeu este alături de creația lui și prin puterea iubirii conferă o ordine și implicit relevanță a naturii, a omului etc. Prezența lui Dumnezeu este regăsită în toate procesele și evenimentele naturale. Din momentul creației nu s-a sustras pentru că „finitul cuprinde infinitul”.
Note de subsol
¹Niels Henrik Gregersen, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, p. 55;
²Charles Darwin citat de Niels Henrik Gregersen în op. cit., p. 56.
³Credință în Dumnezeu înțeles ca unic, de altă esență decât lumea pe care a creat-o, ca ființă vie, dotată cu voință, ca persoană absolută, exterioară naturii, dar și imanentă ei prin prezența și acțiunea sa creatoare. Sursa: dexonline.ro.
Articolul a putut fi scris cu ajutorul cărții lui Niels Henrik Gregersen, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, traducere de Titela Vâlceanu, apărută la Curtea veche, București în 2007.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
