Ramona Boldizsar, nimic nu e în neregulă cu mine, sau manifest împotriva tăcerii ca supunere – Monden
Home > Cultură > Literatură > Ramona Boldizsar, nimic nu e în neregulă cu mine, sau manifest împotriva tăcerii ca supunere

Reclamă

Literatură Premium

Ramona Boldizsar, nimic nu e în neregulă cu mine, sau manifest împotriva tăcerii ca supunere

Ramona Boldizsar, Nimic nu e în neregulă cu mine, sau manifest împotriva tăcerii ca supunere
Sursa imagine: librariaeminescu.ro

Reclamă

Educată în școlile moderne, cu lecturi la zi, Ramona Boldizsar debutează cu placheta nimic nu e în neregulă cu mine (Casa de Pariuri Literare, 2021), unforgettable în sensul de aducător al autonomie în peisajul feminist. Astfel se clasează între poetele contemporane de primă mână, umple toate golurile pe care le simțeam anterior citind lirica de dragoste și numai de dragoste sau de ură, sau de protest, aici e altceva, lirică trecută prin rațiune și nu contaminată de emoții și de fapt o poezie a mizei pe idei, poeme cerebrale. Fiecare zi a universului boldizsar este o încrengătură de situații așa cum au mai fost, când urlă monotonia, când sacrificiul femeiesc.

Atmosfera cu totul de masă a poeților s-a constituit prin însuși faptul că semnatara copertei 4 a cărții Ramonei, este o altă poetă, Olga Ștefan și care vă recomandă „monologurile (…) explorări empatice, care cuceresc prin onestitatea filtrată doar de un constant simț al proporțiilor”, eu vă recomand cartea pentru că e inteligentă și se citește ușor, vă oferă scurtăturile pentru baza de Ramona Boldizsar, nimic nu e în neregulă cu mine, sau manifest împotriva tăcerii ca supunere și emancipare de care aveți nevoie.

Reclamă

Și pentru că sunt o emoțională, poemul noi m-a făcut să-mi pierd gândurile și să rămân introspectivă pe pagină. Iată un cuplu în mintea căruia nu se forează, iubirea aici se exprimă prin treburile domestice și de îngrijire a copilului. Un deziderat să locuim în visele partenerului, dar nu, peste noapte se întâmplă lucruri care îi privesc doar pe ei, dar autoarea face din intimitate o pendulă pe care o putem urmări în simpla și minimalista mișcare repetitivă: „visele tale sunt un roman de zamiatin/ ale mele nu există – mă întind în pat și mă trezesc/ ca și cum nu aș fi dormit, tavanul alb cu trei pete (urmele unor/ țânțari morți goliți de sângele nostru uscat)/ ne întâlnim undeva la mijloc/ – tu cu povestea realităților tale/ eu cu ficțiunea despre toate lucrurile care/ n-au existat pnă am început să le gândesc (…)îmi acopăr urechile să nu mai aud zumzăitul oboselii/ tu dormi în secvențe scurte de rem și-mi povestești despre/ aripile gigantice rupte în vidul neființei (…) ești spectatorul dezastrului și creației iar eu/ rămân undeva pe din afară, mișcându-ți umărul în somn și șoptindu-ți/ Sunt aici”(p.43)

Filosofia tăcerii practicată în scopul amânării eventualelor explozii domestice încadrate într-un mariaj, mi se pare mie, nonideatic, asumat ca un incubat, în siguranță, în creștere, dar cu fragilitatea și necunoașterea viitorului suspendat între viață și moarte, amenințat de începutul prematur. Avem în față un concept de peisaj casnic încadrat în amenințările pandemiei. Așa cum ni se și explică este un manuscris devenit carte pentru a salva pe cineva de la ceva. Poetică terapeutică operează cu termeni preluați din psihologie și inițiază analogii perfecte între procesele psihice și efectele asupra vieții.

Dacă femeile singure se întrebau cum și-au petrecut femeile căsătorite o parte din pandemie în lockdown, acum au șansa de a afla ca de pe un ecran. De fapt ceea le unește în demonstrațiile lor pe femei este problema drepturilor femeilor, sau mai bine zis rolul de pansament al femeii pe care îl practică încă din antichitate cu succes. Perspectiva genului, rămâne un plan puternic al cărții și nu se sustrage de la a critica dur (indirect și cu iz de sarcasm) pionieratul pentru slăvirea patriarhatului, acolo unde unica și aleasa rămâne bucuria și sufletul casei doar dacă se ocupă de tot ce înseamnă munca domestică și de îngrijirea copilului, femeia sacrificată și exploatată în sprijinul evoluției umanității și al perpetuării speciei. Femeia care ține în mână un ecran spart, pentru că e femeie și e sărăcită de grijile casei și în curs de chestionare a propriului destin și a îndoctrinării: „mi-ar plăcea să cred/ că toate dorințele mele sunt ale mele” (dormitorul gândurilor mele praful de sub pat, p.27)

Am experimentat un fel de nostalgie, mi-a adus în prezent multe amintiri cartea Ramonei, este un fel de lampă a moralității și o deschidere a conștiinței umane. Decodez mesajul ca pe un manifest împotriva tăcerii ca supunere și un îndemn la discuție, chiar și atunci când discuțiile ar putea să declanșeze controverse și contradicții. Nu pot să nu observ și pe facebook fenomenul atracției magnetice pe care o reprezintă atât cartea Ramonei cât și blogul ei pe care își prezintă lecturile într-o manieră specifică. Ceea ce mi se pare seducător la ea, este că are din start acea personalitate unică, o voce pe care o recunoști între toate celelalte. În marea de poezie autohtonă să te faci auzită e din ce în ce mai dificil (mai ales într-o perioadă tristă în care toate lansările de carte offline, au devenit online). Nu mai vorbim despre facebook instagram și toate celelalte, nu sunt idealul conform ideilor enunțate. Se transcrie, mai degrabă, viața din afara programelor care ne țin fake-conectați și unde iconițele emoji ne țin de cald noaptea (dar toate și toți așteptăm gingășia unei ființe umane pe aceeași pernă). Nimic nu e în neregulă cu faptul că CDPL a dat lovitura cu „nimic nu e în neregulă cu mine”, cu Boldizsar înainte, măi fete și flăcăi, măi!

Cartea Ramonei Boldizsar, nimic nu e în neregulă cu mine, se găsește aici!

Citeste si