Reclamă
Nu prea îmi plac prefețele la cărțile de poezie ale autorilor deja încercați în lumea poeziei, ca să zic așa, și dacă zic nu prea îmi plac va fi considerat un non-argument, pentru că exprimă o chestiune subiectivă și de gust personal . Dar nu cred că e doar atât, nu știu dacă într-adevăr Raul Bribete avea nevoie de prefața lui Adrian Dinu Rachieru la cartea Caniculă în diamant, mai ales că am îndoieli, (să fi lecturat-o sau nu pe aceasta despre care vorbim?). Fiindcă se referă la anterioara, la Tornada de hârtie. Și eu aș fi făcut asta dacă nu aș fi luat textele de aici la rând. Nu, glumesc, n-aș fi făcut, nu fac și nu voi face, ceea ce vă sfătuiesc și pe domniile voastre. Trecând peste micile mele ironii menite să corecteze, de fapt, un mod de a scrie prefețele „după ureche și din ce ne amintim”, mă îndrept încet dar sigur înspre ceea ce mă interesează mai mult și mai mult. Conținutul poetic în sine.
Avem lirică berechet, 58 de pagini. Iată-mă din nou regăsind poezia unui nostalgic și a unui cadrilat, a unui filosof gânditor, și a unui luptător fără arme, unbreakable și surprinzător vorbind despre cine mută lucruri pe lumea aceasta, cine decide anumite destine, cine ghidează pașii noștri din umbră, cine ne face inima să bată și cine ne oprește inima. Ceea ce cucerește la acest poet este sinceritatea filtrată de energii și mistică, elevare și tensiune sugrumată, stări nevrotice, palpitații la răscruci și o savană de mai mare frumusețea : „Patru leoparzi/ uniți de patru lanțuri/ Gladiatorul/ În mijlocul lor/ Cântând, liniștit, din fluier// Umărul platoșei/ Este asemănător/ Numai blănurilor// Din platoșă pleacă doi colți// Acum cred că înțelegi și simți/ Încordarea pumnului/ Pe mânerul sabiei// Aș intra cu bucurie/ Îână la mijlocâ În gura unuia dintre ei// Și asta numai pentru/ a-mi demonstra sinceritatea.” (p. 8).
Reclamă
Reia din tornada de hârtie o idee, un vers : „Domnul să fie binecuvântat!”(p.18) și asta pentru că probabil se referă din nou la conexiunea puternică și transcedentală pe care o are și la credința de nestrămutat. Este unul dintre poeții care nu se feresc să-l laude pe Dumnezeu, dar într-o manieră personală. Poetul dă binecuvântarea, iar Dumnezeu, supusul condeiului său, o primește tăcut. La fel de generos, sau poate cu puțin mai generos decât a fos în volumele anterioare pe care le-am discutat, Raul Bribete oferă detalii privitor la muzica pe care o ascultă (Mozart) și ne insuflă imaginea omului care știe că pentru a scrie s-a născut. Își asumă destinul omului dominat de talent, dar și responsabilitatea acestui fapt, și și-o exercită în consecință.
Cineva-ul care veghează devine forța care exercită o putere anume peste visele muritorului de rând, creator și totodată fără de moarte : „Cineva ne soarbe cu somn cu tot/ Ca pe un șal alb/ Descoperind nudul perfect/ În măruntaie el devine fluorescent/ Nu știi om sau jivină/ Dar auzi atât de aproape/ Începutul lumii. (Mai aproape de Ionas, p.25). Așadar, când nimic nu mai funcționează în viața ta, amintește-ți cum a fost creată lumea, acesta pare să fie mitul cosmogonic care sprijină textul de față. Raul Bribete nu este poetul intuitiv, pur confesiv, pur patetic și enigmatic, ci este, mai degrabă poetul care nu scrie niciodată la întâmplare, are în spatele textului întotdeauna o teorie . Ei bine nu teorii fără conținut spiritual, și întotdeauna presară peste textele sale un praf sacru, ceva care nu vine de aici, vine din cu totul altă parte a Universului. Și din nou obișnuitele zile pe pământ sub atenta baghetă a divinității, acolo unde nimic nu se destramă și totul se construiește și zilele care trec devin imaculate, fără pată, fără pedeapsă, fără păcat : „Mi-am pus lapte în pahar./ Afară era un fel de alb existențial/ Un copil în care Dumnezeu a uitat/ O inimă rănită (singura pată de culoare, de altfel)/ Flutura în sens opus/ Acelor ceasornicului/ Două stegulețe și ele albe./ Era frig lângă idei/ Am trântit pe masă,/ Din neatenție, paharul;/ Laptele s-a scurs/ Parcă illogic/ Între virgulele/ Vecinătăților/ (…) Am luat pernele/ Și am început să le scutur/ Până când totul,/ În casă, pe pervazul ferestrei, Pe stradă și în împrejurimi,/ Era complet./ Complet alb.” (p.24).
Interesant și titlul acestei cărți, mai ales că avem o iarnă prelungită, iată, în primăvară, Caniculă în diamant, s-ar putea să refacă măcar în forul vostru interior impresia/ senzația că societatea poeților există, bine ascunsă după pereți, și fiecare poet în camera lui, adevărul e că aici se scriu niște bilete cu gândul apropierii. Iar pereții par să cadă în urma lor și deodată să se reformeze societatea din alte vremuri, cencalurile de expunere a poeziei, întâlnirile pline de sens și grație. Asta mi se pare că aduce cu sine important și de ținut lângă inimă, Caniculă în diamant senzația că împrietenirea chiar poate avea loc și cu sine, dar și cu alții.
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
