Rebreanu. Viața, moștenirea, marea iubire

Numit de critici întemeietorul romanului modern în literatura română, prozator și dramaturg, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societății Scriitorilor Români, membru titular al Academiei Române și vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii timp de trei ani, între 1933 și 1936, Liviu Rebreanu a venit pe lume la 27 noiembrie 1885, într-un sat de pe teritoriul județului Bistrița-Năsăud de azi, satul Târlișua. Când s-a născut Liviu, familia învățătorului Vasile Rebreanu și a Ludovicăi mai avea patru copii. Patru ani avea Liviu Rebreanu când familia ia decizia de a se muta pe valea Someșului Mare, într-o frumoasă comună ardelenească, Maieru.

Viața

Într-unul din textele scrise mai târziu, scriitorul rememora clipele din perioada aceasta a vieții sale:

„În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”

Merge în anul 1895 la Năsăud, unde face două clase la Gimnaziul Grăniceresc din oraș peste doi ani înscriindu-se la școala de băieți din Bistrița, Gimnaziul Evanghelic din Bistrița, cum i se mai spunea instituției în acele vremuri. Azi școala poartă numele scriitorului: Colegiul Național „Liviu Rebreanu”. Se îndrăgostește teribil în adolescență și în clasa a III de gimnaziu scrie primele poezii de dragoste.

Într-un interviu, scriitorul spunea:

,,Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie.”

Intrarea în secolul XIX vine cu urmarea cursurilor Școlii Reale Superioare de Honvezi din Sopron, oraș din nord-vestul Ungariei, instituție unde studiază intens limbile străine. Timp de trei ani studiază apoi la Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta, după absolvire fiind repartizat cu gradul de sublocotenent în armata austro-ungară. Pe lângă îndatoririle militare de la Regimentul 2 Honvezi Regali din Gyula, Rebreanu se preocupă și de lecturi și proiecte dramaturgice. Conspectează intens, descifrând taine ale literaturii franceze, rusești, germane, italiene, britanice sau maghiare.

Demisionează din armată la începutul anului 1908 și revine în Năsăud, la Prislop.

„Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea.”

Debutul în presa românească vine în același an, la Sibiu, iar numele său apare în revista „Luceafărul” ca autor al nuvelei „Codrea”. În aceeași publicație vor mai apărea nuvelele „Ofilire”, „Răfuială” și „Nevasta”. Se mută în 1909 la Bucureşti. Aici participă la o întrunire a cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, alături de Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Mihail Săulescu și Mihai Sorbul. În 1910, după semnarea unei convenții cu Austro-Ungaria, Rebreanu este întemnițat la Văcărești. Guvernul maghiar ceruse extrădarea lui, justificând cererea prin activitatea sa publicistică favorabilă românilor de peste munţi. Scrie în închisoare nuvela ,,Culcușul”, ce va fi publicată mai târziu în „Convorbiri critice”, tot la închisoare, dar la cea din Gyula, unde este transferat, scrie ,,Golanii”. După șase luni de privare de libertate, este eliberat la 16 august 1910 și primește un post de ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea.

Revine în capitala României în toamna aceluiași an, dar trăiește greu, împovărat de dificultăți financiare. Slujbă avea la publicația „Ordinea”, pe 25 octombrie 1910 debuta în revista „Convorbiri critice” și în aceeași perioadă edita ,,Scena” alături de Mihail Sorbul, o revistă dedicată teatrului și muzicii ce nu va rezista decât 10 numere.

Marea iubire

Emil Gârleanu, director al Teatrului Național din Craiova în 1911, îl numește secretar literar și aici, la Craiova, Rebreanu întâlnește iubirea vieții. Era 9 octombrie când pe scena Naționalului craiovean se juca piesa ,,Rapsozii” scrisă de Victor Eftimiu. Rolul feminin îi revenea actriței Ștefana Rădulescu, alintată de prieteni Fanny. Rebreanu se îndrăgostește pe loc și va muri cu intensitatea acestui sentiment.

Devine membru al Societății Scriitorilor Români, începe să publice în prestigioasa revistă craioveană „Ramuri” a lui Constantin Șaban-Făgețel și la 19 ianuarie 1912 își unește destinele cu Fanny. Femeia provenea dintr-o familie cu o situație materială deosebită, dar Rebreanu o iubea pentru spiritul ei deosebit, o iubea atât de mult încât i-a recunoscut copilul concepuy cu alt bărbat. Când Rebreanu și Fanny s-au căsătorit, Puia Florica avea trei ani. Când Fanny este scoasă din corpul actorilor craioveni, familia se mută la București unde, cu ajutorul lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, soţia este angajată la Teatrul Național. Rebreanu are din nou mari dificultăți financiare în această perioadă.

Fanny Rebreanu avea să includă în volumul său, ,,Cu soțul meu, ca discretă cerere în căsătorie”, poemul în proză ,,Mărturisire”, probabil una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din istoria literaturii române.

,,Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.”

Moștenirea

Intrarea României în cel de-al doilea război balcanic îl prinde pe Rebreanu reporter la ,,Adevărul” și va ocupa acest post până la încetarea conflictului. Vrea să intre voluntar în armata română în 1916, nu reușeste și, când trupele germane ocupă capitala noastră, stă închis în casă și lucrează asiduu la ,,Ion”. Romanul va fi publicat la București, la 20 noiembrie 1920 și pentru această carte va primi din partea Academiei Române Premiul Năsturel-Herescu.

În1917 o tragedie îi biciuiește simțurile și sufletul: Emil, fratele lui, ofițer în armata austro-ungară, acuzat fiind de dezertare și de spionaj, este condamnat la moarte şi executat prin spânzurare. Rebreanu va afla târziu de moartea fratelui, la mai bine de un an de la execuție. Corespondența dintre ei doi îl va inspira să scrie ,,Pădurea spânzuraților”, roman ca urma să apară în 1922. A avut un succes extraordinar, cartea beneficiind de reeditări multiple și fiind tradusă în douăzeci de limbi străine. În 1924 Societatea Scriitorilor Români i-a acordat lui Liviu Rebreanu „Marele premiu al romanului”.

Începe în 1926 lucrul la ,,Ciuleandra”, pornind de la o nuvelă intitulată ,,Nebunul”. Romanul acesta va fi remodelat pe parcursul anilor de multe ori, abia în 1942 primind o formă finală. Este numit director al Teatrului Național din București în iarna anului 1929. Va demisiona după nici un an de la preluarea funcției. Rebreanu cumpără o casă cu vie la Valea Mare, o comună de lângă Pitești. Aici, alături de Fanny și fiica lor, scriitorul va găsi inspirație pentru viitoarele sale volume. Aici, la Valea Mare, s-au legat poate cei mai frumoși ai din viața lui.

Poza cu Fanny 2

Despre acești ani, Fanny consemna:

„Via de la Valea Mare, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit. De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie.”

În ultima zi a anului școlar, cei doi soți Rebreanu mergeau, îmbrăcați în costume naționale, la festivitatea de la școala din sat, pentru a dărui un premiu elevului cel mai bun dintre cei săraci.

Timp de trei ani, între 1933 și 1936, Liviu Rebreanu a fost vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii, perioadă în care s-a preocupat de dezvoltarea teatrului radiofonic. Începând cu anul 1942, primește din nou funcția de director al Teatrului Național, devenind în aceeași perioadă și director al cotidianului „Viața”. Ultimii ani ai vieții sale au fost caracterizați de o tentativă de revoluționare a stilului, Rebreanu publicând mai multe romane ,,altfel”, cum ar fi „Adam și Eva”, „Gorila”, „Jar”, „Crăișorul”. După „Răscoala”, Rebreanu nu a mai reușit să scrie nicio capodoperă.

Oamenii din intimitatea lui spuneau că era un om extrem de superstițios, nu pleca nicăieri marţea, un preot întâlnit pe stradă era garanția unei viitoare catastrofe, numărul 7 nu-i era favorabil, 13 în schimb era numărul său norocos, credea că bătaia ochiului stâng şi a ochiului drept prevestesc ceva. O radiografie pulmonară făcută în primele zile ale anului 1944 a adus tristețe în casa de la Valea Mare. A mai trăit acolo, aproape de via lui iubită, lângă Fanny, timp de nouă luni. Se stingea la 1 septembrie 1944. Avea doar 59 de ani când era înhumat în cimitirul din Valea Mare.

În ziarul ,,Democratul” din 5 septembrie 1944, era inserat acest anunț scurt:

„Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din judeţul Argeş, înmormântarea scriitorului şi fostului director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societăţii scriitorilor, precum şi unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naţionale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor. ”

Liviu Rebreanu s-a odihnit în pământul viilor sale de la Valea Mare doar câteva luni. A fost deshumat și, după ce oasele au fost transportate la București, s-a așezat pentru eternitate, în Cimitirul Bellu, lângă Eminescu, Coșbuc și Caragiale.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor