Reclamă
Debutul în poezie al Rozanei Mihalache cu Sunt aici: 21 de nepoeme (Casa de pariuri literare, 2019) s-a bucurat de traducere în limba greacă de Kalliopi Dimou; traducere în limba engleză de Silvia Dumitrache și ilustrații de Cătălina Flămânzeanu, așadar un produs cu scop internațional și poeme cu acces la mai multe popoare prin intermediul traducerilor.
Textele din plachetă devin incontestabile prin însăși teza inițiată de Rozana Mihalache „nepoeme” (îmi amintește de un interviu al Angelei Marinescu în care vorbea despre subpoezie cu aceeași detașare, sau cu același angajament aerat, pe care îl găsim aici), unde Hydra este o lume, nu o insulă, unde lumea o cuprinde pe femeie într-un monolog susținut de propriile traume, obsesii, reflecții și întrebări despre așteptările societății și aparenta neapartenență: „Eu cel mai bine cunosc neiubirea/ Știu cum e să nu vezi culorile/ să nu distingi mirosurile/ să nu simți catifeaua/ să ai șira spinării ruptă/ să-ți lipsească un braț/ să fii tuns la zero cu de-a sila/ să te târăști pe malul mării și, dus de valuri,/ să te scufunzi în adâncuri,/ ca un bolovan neputincios și indecent de singur.” Paginile cărții (am fost surprinsă) nu sunt numerotate, poate, tocmai să lase loc de înțeles că se vrea a fi un obiect fără limite, fără încifrări, fără o ordine, neconvențional.
Reclamă
Minimalist și uman este (non)lirismul pe care îl regăsim în scurta incursiune prin fermecătoarea insulă a Greciei și în fotografiile sepia care ne-o prezintă pe autoarea însăși în diverse ipostaze pe lângă celebrele clădiri grecești și la maluri cu feribot și pescăruși chestionând intențiile divine:„La etajul unu al suferinței noastre/ Păsările au venit să moară/ Marțieni beți fac echilibristică, sărind într-un picior pe Calea Lactee/ Și Dumnezeu a uitat de noi cu mult înainte să ni-l construim ca refugiu.”
Trăiesc senzația că m-am teleportat în cadrul Rozanei și că lucrurile sunt mai blânde acum ca acolo, mai sincere, lipsite de boli necruțătoare și de tăgada de nereparat. Pare o retragere în lumea reală, lumea conexiunilor high level, a vechilor obiceiuri bune uitate de noi, ceilalți, într-o altă viață: „Am mers de-a lungul mării până la o plajă mică, lângă o barcă naufragiată, la umbra unei biserici/ Am băut vin, amestecat cu fire de nisip, direct din sticlă/ Doi cotoi portocalii s-au disputat pe cine să stea în poala mea/ I-am mângâiat cu egală devoțiune/ Ca soră a milei/ Ca o femeie a insulei/ Ca o sirenă din port/ Cuvintele sunt tot ce am.” Viața socială aproape nulă face din protagonistă o voce de neegalat, chiar dacă vocile critice ar spune că aici greșesc, văd din punctul de vedere al persoanei care scrie poezie și nu texte critice de largă analiză, din punctul de vedere al persoanei care trăiește și scrie poezia, am găsit printre picături o oază de încredere că următoarea carte a Rozanei va fi cu mult mai generoasă decât și-a permis aici să fie, ne va acorda mai mult din tumultul suflului său nepoetic, așa cum îi place să se alinte: „Uitarea de sine:/ sărutul cu ochii închiși/ să sari într-un picior pe marginea prăpstiei/ să nu te legi de catarg când traversezi marea în zbor/ să spui adevărul și numai adevărul/ să-ți iubești prea mult aproapele”.
Fiecare filă conferă o autentică stare de nostalgie, poemele de aici, autenticitatea emoțiilor – o poetică a emoțiilor, întâlnită adesea la poeții arabi. De o profunzime care te lasă să plutești într-un corp nedefinit de nuanțe, așteptare și neliniște. Interiorul coincide cu peisajele din Hydra, cu copacii și vinul, macii, pisicile, păsările flamingo. Dorul este o stare predominantă, senzația de singurătatea eternă (nu o singurătate fecundă, ci neantizarea, hăul într-o frumusețe indescriptibilă și monumentală): „Te-am căutat pe sub toate pavajele/ pe după urechile pisicilor care mă urmează peste tot ca pe o împărăteasă/ decadentă printre petalele muribunde de flori/ în briza de noiembrie/ în privirile cailor albi/ între copitele măgarilor/ în pozele unor turiști germani/ în gustul vinului/ M-am rătăcit/ m-am regăsit/ am pierdut/ am căpătat/ Nu te-am găsit/ În spatele unor uși închise e doar praf/ Theo, prietenul meu care se credea Iisus și s-a aruncat de la fereastră/ convins că poate zbura, e liber/ El mi-a dăruit o carte a ta/ În final nu suntem nimic, în afară de proiecții în memoria unor străini și/ miros în genunchii celor pe care i-am iubit/ Te-am căutat peste tot și voi continua să te caut (…)”
Breatheless rămâi în fața confesiunii nonșalante a Rozanei Mihalache, nu se spun decât cele mai intime gânduri, cu asumarea lor totală, chiar și lucrurile insuportabile devin aici adevărați plasturi de pus peste rănile tuturor femeilor care au experimentat pierderile în dragostea romantică. Probabil că este cartea pe care am citat-o cel mai mult dintre cele despre care am scris, asta și pentru că am vrut să aduc în discursul meu tot mai mult din cuvintele cărții. Aș vrea să vă spun că merită să o cumpărați dacă sunteți hopeless acum și aveți impresia că doar voi traversați o asemenea perioadă, victoriasă își închide și autoarea cartea, deși nu e așa cum spune ea, nu e urâtă, o veți vedea în fotografii: „I am ugly but I have the poetry”.
Cartea Sunt aici poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Casa de pariuri literare!
Citeste si
- 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
- 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
