Sam Savage, Țipătul leneșului

Un roman epistolar așa cum nu am citit niciodată este Țipătul leneșului de Sam Savage (traducere din limba engleză de Vali Florescu, Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, colecție coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu 2011). Andy Whittaker protagonistul scriitor și întemeietor al revistei Soap pe care o finanțează din câștigurile proprii și din sumele primite de la abonați duce o viață de calvar, dar găsește puterea de a rămâne la suprafață dedicat muncii sale de editor. Comunică în permanență prin scrisori cu tinerii care îi trimit creațiile lor, adesea este nevoit să refuze manuscrisele pentru că nu sunt publicabile, conform exigențelor revistei: „Stimată doamnă Lessep, Vă mulțumesc că ne-ați permis să citim încă o dată ”The Misletoe` Little Shoes”. După o atentă analiză, am ajuns la concluzia că această operă încă nu răspunde cerințelor noastre, în acest moment. Îmi pare rău că expresia „nu răspunde cerințelor noastre în acest moment” v-a indus în eroare, făcîndu-vă să înțelegeți că o puteți trimite din nou. În lumea editorială, „în acest moment” înseamnă de fapt „niciodată”. A. Whittaker, Editor la revista Soap”(p.24).

Ironia inteligentă reiese din fiecare scrisoare pe care o expediază și reușește să scoată în evidență caracterele destinatarilor, dorințele lui neîmplinite, inima lui răvășită (când i se adresează lui Jolie, fosta sa soție, sau Anitei, pe care nu a mai văzut-o de opt ani, dar față de care manifestă sentimente romantice), scrisori către chiriașii din imobilele pe care le-a primit moștenire de la părinții lui și care acum sunt în paragină. Andy este tiparul omului invizibil. Niciodată, deși încearcă să se impună, nu reușește să manifeste autoritate, este luat peste picior, manipulat, șantajat, relațiile lui cu prietenii devin tot mai depărtate de la divorțul de Jolie, el însuși tot mai depărtat de lume. Omul veșnic protestând, bărbatul care face curățenie, aruncă tot felul de lucruri, și tot are atât de multe. Viața i-a fost ruinată, succesul său pus sub semnul îndoielii, se râde pe seama denumirii revistei sale, prietenii scriitori care au devenit consacrați îl evită și unul dintre ei îi chiar curtează fosta soție (ca o glumă a sorții).

El este loial, atât de loial încât scrie scrisori la care știe că nu se va mai răspunde niciodată, scrisorile devin pentru Andy o formă de rezistență și o formă de existență. Autoironia îl salvează de la propria sucombare în contextul în care i se taie și telefonul pentru neplată. E nevoit să se mute din casă și multe altele. Partea bună e că poți traversa alături de protagonist toate etapele vieții sale și să vezi că se descurcă chiar și atunci când „a fi chibzuit” aici reprezintă un verb care indică o sarăcie din care nu va ieși protagonistul pentru că e mult prea boem, sau poate chiar leneș. Cert este că are un anumit stil de viață și mari pretenții de la cei din jurul său. Adevărul este că lasă averea moștenită să se distrugă pe zi ce trece, toate imobilele erodează și peste noapte este fericitul proprietar al unor spații aproape insallubre, cu tavanul căzut, adevărul este că nu își permite reparația acestor spații.

Pomenește despre părinții lui, despre poze cu el, se pare că au dus împreună ca familie o viață îndestulată, dacă mama sa făcea cumpărături de la băcănie prin telefon și averea părea că pentru ei reprezintă o adevărată relaxare. Ei bine Andy este interesat de continuitatea revistei și de a menține ceea ce a clădit, singurul lucru care i-a rămas în picioare, e sensul lui în fond.

Sunt surprinse cu măiestrie condițiile de dezechilibru ale omului abandonat, lăsat singur. Lupta lui de zi cu zi. De fiecare dată tonul scrisorii se schimbă în funcție de destinatar și în funcție de rolul pe care îi place (sau e nevoit) să îl joace. De la o scrisoare la alta, Andy devine altcineva, este demn, nu îi place să se plângă, chiar și când e cel mai rău inventează o realitate alternativă pentru cel căruia îi povestește și asta și în funcție de nivelul celui care i se adresează. Scrie dintr-o singurătate absolută și nu are de gând să schimbe asta. Cuvintele lui taie în carne vie (de multe ori) și nu există alinare. Își recunoaște propriile greșeli, monologhează până când aflăm totul despre el și multe despre cei care făceau parte din anturajul lui, până să devină paria, marginalizat de la divorț.

Trăiește izolat și din pricina sărăciei pe care și-o perpetuează și dacă nu ar fi chiriașii să-i plătească chiriile, probabil că nu ar avea din ce supraviețui: „Dragă Jolie, În cîte-o săptămână disperarea se răspîndește ca mucegaiul, iar în săptămîna următoare fericirea strălucește ca o soluție de lustruit pe toate butonașele (adică zilele). Îți amintești, după ce a muri, în fine, tata și am moștenit clădirile, cum ne-am gândit că ne-am aranjat pe viață? Aveam să fim ca Leonard și Virginia Woolf, doar că rolurile aveau să fie inversate – tu aveai să lucrezi ca editoare, în timp ce eu aveam să fiu sus, la etaj, și să dau roman după roman. Ridicol, nu? Sau poate că eram de fapt Sartre și Simone. Acum , cînd mă gîndesc la trecut, la mine și la iluziile mele și la grămada de încercări literare abandonate, mă apucă grimasele.”(p.45)

Recomand Sam Savage, Țipătul leneșului, tuturor leneșilor (în viziunea societății) și tuturor harnicilor. Să discutați între voi povestea lui Andy. Povestea omului bogat doar în acte. Moștenitor al unor clădiri insalubre. Trăitorul vieții de sclav al propriilor idei despre menținere a unui climat literar chiar și cu riscul ruinării vieții sale, un dedicat, ce să mai.

Comandă Țipătul leneșului aici!

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa