Scriitorul Panait Istrati. Povestea fără de cusur a unui „vagabond neliniștit”

Pe 10 august 1884 i se naște Joiței Istrati, la Brăila, al doilea copil al cărui tată nelegitim era Gherasim Valsamis, un contrabandist de tutun cu origini în Cefalonia, Grecia. Copilul primește numele Gherasim Panait Istrati.

Tot în Grecia, dar mai devreme cu un an, pe 18 februarie 1883, se năștea, în Heraklionul Cretei, Nikos Kazantzakis.

Și mai devreme, pe 29 ianuarie 1866, la Clamecy, în Franța, se născuse Romain Rolland, viitor laureat al Premiului Nobel pentru literatură.

Destinul a făcut ca viețile acestor trei scriitori, pentru că scriitor a devenit și copilul spălătoresei Joița din Brăila, să fie personaje comune ale unei frumoase povești.

Povestea unui scriitor aparte

Panait rămâne singur cu mama sa la doar un an după naștere, tatăl, Gherasim, întorcându-se în Grecia, bolnav de tuberculoză, unde probabil își găsește sfârșitul. Mama lui nu se recăsătorește. Este spălătoreasă cu ziua, la Brăila, iar copilul crește mai mult la bunica de la Baldovinești, ascultând de la unchii Anghel și Dumitru istorisiri ce îi vor marca viața și creația literară. Școala primară înseamnă și doi ani în care rămâne repetent, chiar în clasa întâi, precum Maxim Gorki, rusul cu care va fi asemuit de atâtea ori la maturitate.

Renunță la școală și începe să muncească pentru a trăi, intrând la stăpân. Muncește orice: băiat bun la toate într-o băcănie, băiat de prăvălie la Kir Leonida, la plăcintarul Kir Nicola, ucenic la atelierele docurilor, învățând și mecanică dar și lăcătușerie sau cazangerie, ucenic la pescărie, chiar și lucrător într-o fabrică de frânghii.

Cinci ani în care copilul Panait încearcă ,,o sută de meserii, fără a prinde rădăcini în vreuna, spre disperarea mamei”, cum va scrie peste ani în pagini autobiografice. Trăind printre muncitori și fiind anii în care mișcarea socialistă se năștea în România, are deja simpatii pentru acest nou curent politic. În toți anii aceștia citește cu aviditate tot ceea ce poate, lectura rămânându-i cea mai mare pasiune până la finalul vieții. Citește, citește chiar și atunci când păzește intrarea unui hotel, citește mereu și află astfel cât este lumea de mare, pleacă apoi din Brăila și trăiește ca un vagabond în București sau Giurgiu, un vagabond care dă filă după filă și pleacă și mai departe apoi, respirând aerul Pireului grecesc, între două cărți citite pe un vapor Panait vede și Egiptul, adierea vântului blând din Cairo îi flutură zdrențele pe străzile ce par rupte din poveștile unchiului Anghel de la Baldovinești, dă pagini după pagini și trece prin Beirut, Damasc, Jaffa.

Când vestul Europei, Franța și Elveția fac parte deja din amintirile lui de rătăcitor prin lume, se întoarce în Brăila, își amintește că a fost și zugrav și fondează o asociație a acestei bresle muncitorești, încearcă să ridice de la zero și o fermă de porci. Spiritul de lider, flacăra din ochii lui și tendințele socialiste îl propulsează în poziția de lider al sindicatului muncitorilor din port. În fruntea acestora participă la o demonstrație la București, în urma căreia va fi întemnițat la Văcărești.

Începe să scrie mult pentru publicațiile socialiste ale vremii, este de altfel și unul dintre coresponenții ziarului ,,Dimineața”, majoritatea scrierilor lui având o tentă politică. Semnează de asemenea și unele schițe și note de călătorie. Sunt anii în care dezvoltă o prietenie cu Ștefan Gheorghiu, pionier al sindicatelor muncitorești din România, numele lui fiind purtat peste ani de celebra academie comunistă.

Când, în 1914, soția camaradului Gheorghiu, mentorul său politic, rămâne văduvă, se căsătorește cu ea, după ce trec doi ani de doliu, femeia fiind de asemenea o socialistă veritabilă. Nuntă discretă, urmată de o căsnicie furtunoasă. Nu mult după ceremonie, Panait își reia peregrinările prin Europa vestică, de data aceasta cu pașaportul în buzunar, legal.
Cu dicționarul în mână, în pauzele de zugrăvit, în momentele în care tractorul lui nu lucra, atunci când nu căra lăzi în uzina de armament ,,Picard Pictet” din Geneva, învață singur limba franceză, limba în care îi vor fi publicate nu peste multă vreme marile succese literare. Se luptă cu boala și cu sărăcia, se îmbolnăvește și este internat de Crucea Roșie americană în Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne. Panait este singur și aproape de depresie.

În sanatoriu, un bolnav îi vorbește despre Romain Rolland și cărțile lui, Istrati le citește cu febrilitate și găsește în lectura aceasta echilibrul ce îi lipsea. Îi scrie pe 19 martie 1919 idolului său literar o scrisoare și o expediază la adresa unde știa că este cazat. Scrisoarea se întoarce la el, cu mențiunea ,,plecat fără adresă.”
În același an, pe 21 aprilie, îi moare la Brăila mama , femeia ce a spălat cu ziua toată copilăria lui. Reușește să se angajeze la ziarul ,,La Feuille” din Geneva, dar nu cum își dorea el, ci pe o funcție administrativă, reușește totuși să publice trei materiale. Erau primele texte în limba franceză sub care numele lui apărea.

Tânărul plecat din Brăila trăiește cumplite zile la Paris și la Nisa. Anul 1921 îl găsește la de sărac și de deprimat. În prima zi a anului îi scrie din nou lui Romain Rolland, o confesiune ce nu este însă expediată. Istrati merge în parcul Albert din Nisa și încearcă să se sinucidă: ,,Sătul de cei 25 de ani de luptă cu viața, încerc să mă omor.” Se trezește pe unul dintre paturile spitalului ,,Saint-Roch” din Nisa.

Și atunci când viața vagabondului Panait Istrati s-a încheiat, s-a născut scriitorul. ,,L’Humanite” ajută ca scrisoarea din 1919, scrisă în sanatoriu, să ajungă la Romain Rolland. Francezul este impresionat de acuratețea exprimării, de emoția ce răzbătea din rândurile scrise într-o franceză proastă și începe să corespondeze cu tânărul român, devenit (a câta meserie?) fotograf ambulant pe Promenade des Angles. Nu are, bineînțeles, autorizația necesară și face cunoștință cu arestul ,,Maison celulaire”.

Primele încercări literare sunt expediate deja amicului Rolland. Scrie direct în franceză, deși nu cunoaște bine gramatica limbii. Îi apare o schiță în ,,L’Humanite- Dimanche”, este criticat pentru greșeli de scriere și, îndurerat, trimite o epistolă lui Rolland, solicitând ,,o mână franceză, care să-mi revadă manuscrisul.”

Se aruncă iar în prăpastia depresiei, pleacă, doar cu aparatul de fotografiat, în Alpi, cutreierând zeci de sate timp de luni de zile. Când revine la Nisa, primul lucru pe care îl face este să reia coresponența cu scriitorul. În timp ce își câștigă existența cu fotografiatul, primește din țară decizia de divorț. Mentorul literar îl încurajează să scrie, scriindu-i că nu mai așteaptă de la el ,,scrisori exaltate, ci opera.”  Scrie ,,Oncle Anghel”, ,,Sotir”, ,,Kir Nicholas” și ,,Mikhail”, le trimite lui Rolland, care îl invită la Villa Olga. În sfârșit, cei doi se cunosc.

Într-o noapte de decembrie 1922, viitorul laureat Nobel închide ,,Kyra Kyralina”, ia o foaie și îi scrie autorului, Panait Istrati, copilul spălătoresei din mahalalele Brăilei: ,,Nu pot să mai aștept, după ce am devorat Kyra Kyralina, la miezul nopții..e formidabilă.”

Continuă să scrie, din condeiul lui răsare ,,Codin”, se întoarce la Nisa, cu trenul și se îndrăgostește în tren de o croitoreasă alsaciană, Anna Munsch, cu care va avea o aventură tumultuoasă. Pe 15 august 1923, când revista ,,Europe” publică ,,Kyra Kyralina” cu celebra prefață semnată de Romain Rolland, în cadrul căreia îl numește pe autor ,,un Gorki balcanic”, Panait se află, cu câțiva franci în buzunar, la Saint-Melo. În octombrie termină ,,Moartea lui Moș Anghel”, în decembrie semnează primul contract cu Editura Ridier.

Începe să aibă un succes extraordinar, neașteptat poate de nimeni în afara lui Roland, în mai 1924 apare în volum ,,Kyra Kyralina” la editura amintită anterior, în colecția ,,Prozatori francezi contemporani”, ,,Codine” este publicat în ,,Revue europeene”. Paradoxal, cartea lui de mare success în Franța este tradusă în limba țării în care s-a născut și apare la editura ,,Adevărul”.

Omul nu se schimbă, scritorul continuă să publice și opera îi este apreciată de din ce în ce mai mulți scriitori europeni, Vicente Blasco Ibanez scriind prefața la ediția în spaniolă a ,,Chirei Chiralina”. Nici setea de a scrie nu îl înrădăcinează undeva, în iunie 1926 plănuiește să meargă la Londra pentru a-l întâlni pe Gandhi, dar nu reușește. În decembrie, același an, Rabindranath Tagore vizitează Bucureștiul și spune: ,,Panait Istrati, acest frate al dumneavoastră, are multă vigoare în scris”.

În 1927 ajunge în Uniunea Sovietică, bolșevicii îi înfățișează doar luminile socialismului, dar Istrati vede și umbrele și planifică o întoarcere în ,,raiul” bolșevic. De data aceasta merge cu grecul Nikos Kazantzakis, cu care va lega o sinceră prietenie. Iau Uniunea la pas, se amestecă amândoi printre oamenii simpli, ascultă și confesiuni șoptite ale căror mesaje diferă de discursurile grandioase auzite în prima vizită. Peste ani, în paginile celui mai important roman al său, Kazantzakis va descrie personajul principal astfel: ,,Fața lui Zorba era măcinată era plină de zbârcituri, măcinată, roasă parcă de vijelii și ploi. O impresie de lemn muncit și chinuit. O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati.”

Se întoarce descumpănit, îngrozit. Socialismul în care a crezut atât de mult i s-a dezvăluit sub forma unei Rusii mizere, înfometate. Scrie frenetic ,,Spovedania unui învins” , o carte cutremurătoare, în care descrie coșmarul socialist. Cartea are un impact fantastic, mai ales că Panait Istrati era, alături de Romain Rolland, Hemingway, Orwell, o figură celebră a comunismului european.

Nu îl vor crede mulți, cum nici pe Soljenițân nimeni nu l-a crezut în momentul primei publicări. Istoria însă le-a dat dreptate și lor și lui Orwel, a cărui primă carte apărută în limba franceză a fost prefațată de Istrati.
,,Spovedania” îi aduce dizgrația francezilor, este catalogat, firește, drept fascist.

În 1930 se întoarce în țara lui. Este deja bolnav de tuberculoză, iar ultimii ani înseamnă bucuria regăsirii sufletești în România (la un moment dat hotărând chiar să își facă o gospodărie la Baldovineștii copilăriei) dar și amărăciunea unor atacuri nejustificate din partea unor români. Cu câțiva ani în urmă, neștiind că opera lui va fi apreciată de scriitori onorați cu premiul Nobel, Nicolae Iorga declarase în ziarul ,,Rampa”: ,,Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. Domnul Panait Istrati mi-a trimis ,,Chira Chiralina” cu dedicație. Am încercat să o citesc , dar am fost nevoit să arunc cartea imediat, asemenea lucruri nu se pot citi. Eu nu îi găsesc absolut nicio calitate.”

Despre al nostru Panait, posteritatea a reținut și altfel de păreri

Ernest Hemingway: ,,Un poet înnăscut, îndrăgostit din tot sufletul de lucrurile cele mai simple: aventura, prietenia, revolta, carnea, sângele.”

Vicente Blasco Ibanez: ,,Un poet inspirat și genial, din aceeași familie cu Gorki. Un vagabond neliniștit.” Nikos Kazantzakis: ,,Acolo unde mulți oameni ar putea pieri, el respiră adânc și recunoscător aerul întregii lumi, este fericit să-și audă glasul, fericit să contemple viața, să râdă și să plângă, să-și răsfețe inima și să chiuie.”

Romain Rolland: ,,Am devorat ,,Ciulinii Bărăganului” ca un canibal. Se află în ei toată seva și toată căldura pământului. În timp ce alți scriitori nu îmi dau să mănânc decât hârtie.”

Pe 10 august 1934 împlinește 50 de ani și, în același ziar ,,Rampa” apare un interviu cu sărbătoritul: ,,Împlinesc 50 de ani, dar sunt și zece ani de la apariția ,,Chirei Chiralina”, care înseamnă debutul meu. Deci sunt, totuși, un scriitor tânăr. Al treilea jubileu este mai puțin agreabil: aniversez trei ani de boală la pat, o boală care a sfârșit prin a-mi ucide inima.”
Ultimele luni de viață luptă cu greutate împotriva calomniilor orchestrate împotriva lui drept răzbunare după publicarea ,,Spovedaniei unui învins”.

Pe 21 martie scrie ultima lui scrisoare. Destinatarul? Romain Rolland, părintele său literar. Pe 16 aprilie Panait Istrati se stinge la sanatoriul TBC Filaret. Este înhumat la cimitirul Bellu, fără serviciu religios. Într-un interviu acordat ,,României literare”, publicistul Alexandru Talex spune că ,,Regele și Regina au oferit 40.000 de lei, grație cărora acest om a putut să aibă un loc de veci. Deși prietenul său, Demostene Botez, a dorit ca trupu-i să fie expus într-un loc public pentru ca cititorii să-i poată aduce un ultim omagiu, nici la Ateneu, unde s-au invocat motive de ordin politic, nici la Societatea Scriitorilor Români, care s-a dezis de el, nu a fost posibil. Și totuși s-a reușit ca la cimitirul Bellu să fie expus în capelă cu o zi înaintea înmormântării. Potrivit dorinței sale, a fost îngropat cu un car cu boi, cu scoarțe naționale, care a parcurs Bucureștiul de pe strada Paleologu, unde a locuit în ultimii ani ai vieții, până la cimitir. Până și copacii din jurul aleii de la Bellu au fost, în acea zi, plini de oameni.”

Nu după multă vreme, lângă mormântul lui sunt aduse și îngropate oasele unei femei: Joița Istrati, spălătoreasa cu ziua din Brăila sfârșitului de secol trecut. Femeia ce trăise toată viața cu dorul fiului ei venise să își petreacă eternitatea alături de el.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor