Ștefan Octavian Iosif. Melancolia unui poet minor

Ștefan Octavian Iosif a fost un poet. Un poet minor, așa îl considera George Călinescu, dar George Călinescu a avut o lungă listă neagră, un poet peste care se așterne, din păcate, din ce în ce mai dens, praful uitării, un poet care a revenit în actualitate cu un simpatic can-can: acum câțiva ani, comisia de întocmire a subiectelor de la Evaluarea Națională i-a atribuit o poezie a lui Heine. Iosif doar o tradusese, el, un poet al satului deși venise pe lume în Brașov, fiind un germanofil convins, traducerile lui din literatura germană fiind remarcabile. Cum motiva Călinescu afirmația că Ștefan Octavian Iosif era un poet minor? Criticul nu reușea să găsească un pretext, un factor declanșator al melancoliei lui.

Un alt mare poet, George Topârceanu, scria despre el și despre opera lui:

„Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeași familie. Între el și oricare dintre liricii de elită nu a fost o deosebire ca între opaiț și lună, ci ca între stea și lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc”.

Însuși poetul, într-o epistolă adresată lui Sextil Pușcariu, cel care îi îngrijise primul volum de poeme, intitulat „Patriarhale”, afirma:

„Am nutrit întotdeauna iluzia tainică de a fi discipol al lui Coșbuc și un continuator al lui.”

Descendența din Coșbuc este una clară și este evidentă din intenția exprimată prin versurile timpurii („Cobzarul”, „Bunica”, „Nucul”, „Surorile”, „Haiducul”), din evocările tradițiilor și obiceiurilor arhaice.

Pentru a-l contrazice pe Călinescu ar trebui să găsim obiectul melancoliei, o stare care să fi determinat melancolia poetică a lui Ștefan Octavian Iosif. Vă propun astfel o incursiune pe repede înainte prin viața acestui poet aflat în pericol de uitare azi, absent de pe rafturile multor librării. Povestea vieții lui este o poezie tristă, o dramă care poate justifica firesc melancolia de care scria George Călinescu.

 38 de ani. Viața unui poet pe repede-înainte

La 11 octombrie 1875 vine pe lume în familia profesorului de greacă și germană de la liceul românesc din Brașov al cincilea copil. Primește numele Ștefan Octavian și crește în familia profesorului licențiat în filologie la Leipzig și a Paraschivei, născută Mihălțeanu, nepoata lui G. Munteanu, primul traducător al „Suferințelor tânărului Werther” în limba română. La șase ani, copilul, pentru a fi cât mai aproape de casă, este înscris la o școală de fete. Adoră natura și Tâmpa îi este loc de joacă.

În anul 1882 are o adevărată revelație atunci când asistă la opereta „Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu. Este profund impresionat, participă la repetiții, învață rolurile și se declară cucerit de farmecul teatrului. Din 1885 studiază la „Gimnaziul mare public român”, o instituție cu programă umanistă, unde învață temeinic latina, franceza și maghiara. Peste ani, va traduce cu frenezie din toate aceste limbi. Debutează cu o poezie despre Mihai Viteazul într-o culegere editată de Ioan Pop-Reteganul în 1888, ,,Povești ardelenești”. Peste un an întreaga familie se mută la Sibiu, unde, în lipsa unei școli românești care să corespundă pregătirii lui, este înscris în clasa a V-a a liceului maghiar. Continuă să scrie versuri melancolice, începe chiar și o dramă cu temă istorică. Nu o va termina niciodată.

În 1891 înființează o societate literară. În cadrul acesteia se citeau opere ale scriitorilor români, îndeosebi poeme ale lui Mihai Eminescu. Când tatăl său părăsește Sibiul pentru a se transfera la Turnu-Măgurele, Șt.O. Iosif alege să se înscrie la liceul particular „Lumina” din București, continuând să scrie. În perioada aceasta apare la Craiova, în „Revista școalei” o poezie, ,,Izvorul” și reușește o splendidă traducere a baladei ,,Craiul fetelor” a lui Goethe. Se înscrie la liceul „Gheorghe Lazar”, colaborează cu ,,Adevărul”, unde i se publică atât versuri cât și proză. Vlahuță și Urechia îl fac un vrednic colaborator al revistei „Viața”, în care publică săptămânal traduceri sau poezii proprii.

Ia bacalaureatul în 1895 și este admis la Facultatea de Litere și Filosofie din București, la secția de filosofie. Își vede însă de scris, publică în continuare în ,,Viața” și în ,,Gazeta săteanului”, neurmând cursurile și neprezentându-se la examene. Se angajează în 1896 la Ministerul Domeniilor, fiind copist, apoi I.L. Caragiale îl ia secretar, poetul fiind extrem de uimit și de încântat de atmosfera literară care vibra în jurul lui. Este colaborator la revista „Epoca literară”, corector și traducător, publicând și prima sa carte de traduceri, ,,Apostolul și alte poezii”. În 1897 Stefan Octavian Iosif este în dulcele târg. La Iași colaborează la unul dintre ziarele orașului în timp ce lucrează pentru profesorul H. Tiktin. Atunci când revine în capitală, publică o altă culegere de traduceri, ,,Poezii alese” și imediat vede lumina tiparului și primul său volum de poezii originale, intitulat ,,Versuri”. În 1898 își leagă numele de înființarea revistei „Floare-albastră”.

Intrarea în noul secol îl găsește la Paris, unde leagă prietenii cu românii aflați în orașul luminilor. Scrie febril și trimite în țară revistelor „Convorbiri literare”, „Pagini literare”, „Curierul literar”. Aici, la Paris, îl cunoaște pe Dimitrie Anghel, se adâncește în cronicile vechi și redescoperă folclorul românesc. În 1901 este lansat volumul ,,Patriarhale”. Erau vremuri în care îndeplinea rolul de redactor la revista „Sămănătorul” și publica volumul ,,Romanțe și cântece”, traducere din poetul său preferat, Heine. În anul 1902 volumul ,,Poezii” este decorat cu medalia „Bene Merenti” și, după plecările lui Vlahuță și Coșbuc de la conducerea „Sămănătorului”, Iosif rămâne în fruntea publicației, alături de bunul său prieten, Dimitrie Anghel, începând prodigioasa colaborare Șt.O. Iosif-Dimitrie Anghel.

În 1903, când se logodește cu marea sa iubire, Natalia Negru, îl invită pe Mihail Sadoveanu să lucreze la „Sămănătorul”, reia Facultatea de Litere si Filosofie la București pe care nu o va duce până la final nici de data aceasta. Se căsătorește cu Natalia în 1904, peste un an publică „Din zile mari”. Tot în acest an se naște fiica sa, Corina, fără de care nu ar fi scris niciodată minunatele sale cântece de leagăn.

În 1906, un an bun din punct de vedere literar, tipărește volumul de poezii „Credințe” și publică, în colaborare cu Anghel, culegerea de traduceri din H. Ibsen, „Poezii”. Pentru ,,Credințe” primește premiul Academiei Române. Răscoalele țăranilor din 1907 îi inspiră poemul ,,Rugăciune”, urmat de ,,Legenda funigeilor”, poem scris de asemenea în colaborare cu Dimitrie Anghel. Tot în perioada aceasta este publicată în „Sămănătorul” prima poezie semnată A. Mirea, pseudonimul comun al lui Iosif și Anghel, urmată de „Scrisoarea deschisă a unui melc”. Colaborarea celor doi era fantastică, poemul dramatic „Carmen saeculare”, reprezentat pe scena Teatrului Național din București fiind poate apogeul acesteia.

Apare volumul de poezii traduse „Tălmăciri”, Iosif fiind apoi unul dintre fondatorii „Societății scriitorilor români”. Alături de Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel și  Ilarie Chendi editează și scrie la revista „Cumpăna”.

Prăbușirea poetului, a omului

În anul 1910 află de relația intimă dintre bunul său prieten și colaborator Anghel și soția sa, Natalia Negru. Se desparte de ea și încheie și colaborarea cu poetul ce îi trădase prietenia. În 1911 este la Blaj, pe Câmpia Libertății, participant la sărbătorite ASTREI, în 1912 publică celebrul articol ,,Cum scrie Caragiale” și pregătește pentru a fi publicat volumul ,,Cântece”. Boala începe să îi răpună trupul, dezamăgirea în dragoste deja îi alterase spiritul, cu toate acestea traduce „Wilhelm Tell” de Schiller, „Visul unei nopți de vară” și „Romeo și Julietta” de Shakespeare, „Faust” de Goethe. Când moare Caragiale, Ștefan Octavian Iosif publică un articol trist, un omagiu superb: „O amintire”.

În anul 1913 boala îl topește încet. Pleacă într-o călătorie la Brașov, orașul natal și acolo înțelege că este posibil să trăiască mai puțin decât a făcut-o marele Mihai Eminescu. În luna iunie a aceluiași an se internează la spitalul Colțea. La 22 iunie se va stinge și peste o zi va fi coborât în pământ, la cimitirul Bellu.

Nu este așa că melancolia din poezia lui Ștefan Octavian Iosif pare totuși ușor de justificat?

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor